Un raport ONU cere trimiterea Israelului în faţa Curţii Penale Internaţionale

Iată o situaţie, încă una, în care diplomaţia românească alege până acum să tacă cu demnitate şi consecvenţă, chiar dacă, în calitate de membru al Consiliului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, alături de alte 114 state, ar trebui să spunem public dacă, da sau nu, ne asumăm concluziile absolut dramatice ale Comisiei internaţionale independente de anchetă create de Consiliu în 2018 pentru a analiza în detaliu modul în care armata şi

trupele de securitate israeliene au acţionat ca răspuns la „Marşul întoarcerii acasă“ declanşat de palestinieni după ce Trump a anunţat că recunoaşte Ierusalimul drept capitala Israelului.

Va trebui, cred eu, în calitatea noastră de voce responsabilă a politicii externe pe care o coordonăm în cadrul Preşedinţiei rotative a Consiliului UE, să spunem care este poziţia europeană concluziile acestio raport publicat pe 28 februarie deoarece acuzaţiile sunt extrem de grave, iar membrii comisiei de anchetă precizează faptul că au deja o listă confidenţială cu numele unor înalţi responsabili politici şi militari israelieni care ar putea fi inculpaţi pentru violarea drepturilor omului, listă susceptibilă de a fi transmisă Curţii Penale Internaţionale. Este acuzat modul de reacţie al armatei israeliene care a folosit, „masiv“, muniţie de război împotriva unor civili care participau la o manifestaţie care, conform celor spuse de comisie, nu reprezenta o ameninţare directă la adresa soldaţilor sau forţelor de securitate.

„Din punctul de vedere al Comisiei, manifestaţiile erau de natură civilă, aveau obiective politice foarte clar exprimate şi, în ciuda unor anumite cazuri semnificative de violenţă, nu constituiau o campanie militară sau combatantă...“. Au fost ucise peste 259 de persoane din Gaza (printre care 35 de copii), un soldat israelian a fost ucis şi alţi patru răniţi. În plus, se spune în Raport, „4903 persoane au fost rănite la picioare, au fost 122 de cazuri de amputări... printre răniţi, ziarişti, personal medical, copii şi persoane handicapate...care erau foarte clar identificate“. Raportul menţionează două cazuri în care militarii israelieni au fost îndrituiţi să tragă cu muniţie de război, adică în situaţii implicând o „participare directă la ostilităţi“ din partea manifestanţilor unul în nordul bandei gaza pe 14 mai şi unul în zona centrală din Gaza pe 12 octombrie care „ar fi putut reprezenta o ameninţare iminentă pentru viaţă sau de răni grave... pentru forţele de securitate israeliene“. În afara acestor două cazuri, „Comisia a adunat elemente suficiente pentru a estima că, în celelalte situaţii... folosirea muniţiei de război a fost ilicită“.

Santiago Canton, Preşedintele Comisiei independente de anchetă

Soldaţii israelieni au comis violări ale dreptului internaţional umanitar şi drepturilor omului. Câteva dintre aceste acte pot să constituie crime de război sau crime împotriva umanităţii.Santiago Canton, Preşedintele Comisiei independente de anchetă

Comisia de anchetă formată din trei experţi a efectuat în teren o muncă foarte serioasă (325 de persoane intervievate în Egipt şi Turcia) dar, încă de la început, a fost pusă în faţa refuzului Israelului de a le permite accesul la documentele de arhivă legate de evenimentele respective. Să reamintim că momentele tragice din 30 mai de la frontiera Israelului cu Gaza generaseră imediat o reacţie dură a marilor organizaţii internaţionale de apărare a drepturilor omului dar şi lui Antonio Guterres, Secretarul General al ONU care, împreună cu Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, a cerut constituirea respectivei comisii de anchetă. Cerere denunţată imediat de israelieni care, prin vocea ministrului de atunci al apărării, spuneau că „militarii au făcut ceea ce trebuiau să facă şi că merită o medalie pentru asta“. Iar prim-ministrul Netanayahu a dat asigurări comunităţii internaţionale că armata statului Israel „este cea mai etică din lume“. Şi, aşa cum era de altfel previzibil, Statele Unite au blocat discutarea situaţiei în Consiliul de Securitate.

A fost însă creată această Comisie de anchetă care cere acum ca cu persoanele presupuse culpabile de acţiuni criminale să fie transmisă de Michelle Bachalet, Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului să trimită tuturor jurisdicţiilor naţionale şi internaţionale, inclusiv Curţii Penale Internaţionale. În acelaşi timp, solicită şi stabilirea de sancţiuni ninternaţionale împotriva persoanelor respective. Dar şi, cu o destul de suspectă timiditate, cere palestinienilor stoparea folosirii zmeielor purtătoare de încărcături explozive sau lichide inflamabile, arma folosită de cei din Hamas şi care provoacă pagube extinse; În acelaşi timp, în Raport nu se vorbeşte aproape nimic despre organizarea de către Hamas a întregii campanii de mobilizare a miilor şi miilor de manifestanţi aduşi la graniţa cu Israelul, adoptând de multe ori tactica de a aşeza în primul rând copii şi persoane handicapate.

Ce se va întâmpla mai departe? Prezumabil, absolut nimic, din moment ce comunitatea internaţională – cel puţin la nivelul Consiliului de Securitate, se află de atâta timp în blocajul ce pare definitiv al unor decizii motivate de stricte interese politice.

Dar, neîndoielnic, mizele ridicate (sau reluate) în acest Raport  sunt de foarte mare relevanţă. În primul rând, poate absolut întâmplător, publicarea raportului respectiv coincide cu epopeea juridică declanşată acum în Israelul scuturat bine de acuzaţiile de corupţie aduse acum în modul cel mai oficial Premierului Netanayahu. În al doilea rând, având în vedere faptul că argumentele Raportului se bazează pe prevederile internaţionale privind folosirea forţei, definirea crimelor de război şi a limitelor (acum dovedite ca foarte laxe) în care un lideri politic poate impune o decizie militară care să intre în categoria crimelor de război, este aşteptatră cu mare interes decizia Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului privind eventuale transmitere a listei de persoane prezumate a fi culpabile către jurisdicţiile naţionale şi internaţionale ale ţărilor membre ONU şi către Curtea Penală Internaţională. Asta pentru un motiv simplu: din cauza situaţiei din Venezuela, se reiau în forţă argumentele pro şi contra privind dreptul unei ţări sau a unui grup de ţări de a organiza o „intervenţie militară umanitară“ în afara unui mandat expres al Consiliului de Securitate al ONU. Şi dacă acesta se auto-blochează, este oare posibilă şi admisibilă o asemenea intervenţie, justificând deci şi numărul de morţi aferent?

În plus, pentru ca acest circ tragic să fie complet, ce faci dacă una sau mai multe ţări ce ar putea fi implicate în asemenea situaţii de extremă gravitate nici măcar nu recunosc autoritatea Curţii Penale Internaţionale. Cazul Israelului, spre exemplu. Interesant căci, anul trecut, a dat în judecată 3 dintre membrii acestei instanţe pe care-i acuză de a fi lansat o acţiune ilegală în justiţie împotriva statului Israel. Cei trei judecători, Peter Kovacs, Marc Perrin de Brichambaut şi Reine Adelaide Sophie Alapini-Gansou ceruseră în august 2018 tuturor celor care, în Palestina, se estimau a fi victime ale violenţelor comise de armata israeliană, să vină să depună mărturie în cadrul anchetei şi deciseseră ca la CPI să funcţioneze cât mai rapid un sistem de informare şi sensibilizare în sprijinul victimelor.

Oricum, din punctul de vedere al Israelului, orice discuţie este complet inutilă deoarece, spunea Premierul Netanayahu, „Ţările lumii ar trebui să-şi reconsidere prezenţa în cadrul Consiliului ONU pentru Drepturile Omului care susţine o organizaţie teroristă ucigaşă. Este un Consiliu orbit de ura sa faţă de Israel şi faţă de armata israeliană şi care iroseşte resurse şi timp pentru a lansa atacuri politice şi pentru a difuza minciuni. Raportul ignoră adevărul unic: soldaţii israelieni au acţionat cu deplină moralitate pentru a apăra teritoriile israeliene în timp de Hamas trimitea copii la frontieră şi se servea de ei drept scuturi umane“.

Pe acest fond de tensiune, foarte greu de anticipat să aşteptăm şansele planului de pace anunţat de Trump şi denunţat deja de Autoritatea Paletiniană.

Dar, cu toate acestea, n-ar trebui să avem şi noi o poziţie în acest joc? Măcar să se vadă că existăm pe undeva. Poate iar nu ne bagă nimeni în seamă. Dar măcar, dacă nu le-ar fi atât de frică, am afla ce gândesc politicienii pe teme internaţionale.