Quo-vadis, Iran? Iadul bunelor intenţii – revoluţii şi resemnare la Teheran
0
Iranul este imprevizibil. O afirmaţie atât de succintă poate încapsula cu adevărat natura politicii iraniene, dar şi caracteristicile societăţii din ultimele patru decenii.
Avem şi exemple în acest sens: înlăturarea şahului Mohammad Reza Pahlavi în februarie 1979, contrar rapoartelor agenţiilor de intelligence staţionate în Teheran şi doar la câteva luni după ce fostul preşedinte american Jimmy Carter a făcut o îndrăzneaţă afirmaţie, spunând că Iranul este o „insulă de stabilitate” într-o regiune volatilă. Însă monarhia Pahlavi nu s-a dovedit suficient de puternică (chiar dacă era şi beneficiara sprijinului occidental) pentru a supravieţui provocării clerului conservator, care fusese portretizat de analişti ca fiind slab, ineficient şi dezorganizat. Însă neprevăzutul s-a întâmplat. La fel de neprevăzut a fost şi gestul fostului lider suprem, ayatollahul Ruhollah Khomeini, după ce acesta le ceruse iranienilor să îşi apere ţara cu orice preţ împotriva Irakului, care atacase Iranul în 1980, iar opt ani mai târziu, când un avion al Iran Air, care decolase de la Bandar cu destinaţia Dubai, a fost doborât din greşeală de o rachetă lansată de pe USS Vicennes (care opera la acea vreme în Golful Persic), Khomeini, împotriva tuturor predicţiilor, a acceptat armistiţiul de încetare a ostilităţilor, comparându-şi gestul cu „o sorbitură dintr-un potir cu otravă”. Surprinzător a fost şi gestul miilor de iranieni care au trecut, în mai puţin de o săptămână, de la doliul pentru generalului Qassem Soleimani, la proteste împotriva regimului din Teheran, cauzate de doborârea „neintenţionată” a unui avion de linie al Ucraina International Airlines de către forţele IRGC (Corpul Gărzii Revoluţionare Islamice, incident soldat cu 176 de victime.
Protestatari iranieni cu poze ale victimelor avionului doborât.
Protestele anti-guvernamentale au „evaporat sentimentul unităţii naţionale” din timpul funeraliilor lui Soleimani, venind ca o continuare a protestelor de la sfârşitul anului 2019, acea revoltă fiind însă generată de nemulţumirile create de starea precară a economiei şi de o scumpire a preţului combustibilului în Iran. Protestele declanşate în noiembrie 2019, şi mai apoi în ianuarie 2020, au reprezentat însă mai mult decât o nesupunere civilă. De peste un deceniu de continuă scădere a nivelului de trai, văzându-şi orice şansă de reintegrare în comunitatea internaţională şi orice drum spre modernizare închise iar reformele promise de Rouhani au rămas restante la aproape toate capitolele, societatea iraniană a (mai) căutat un pretext care să îi ofere legitimitatea unei noi revoluţii. Iar doborârea avionului ucrainian, precum şi lipsa de responsabilitate a guvernului din Teheran de a-şi asuma greşeala, au generat un nou pretext pentru o nouă mişcare socială.
Proteste în Iran, noiembrie 2019. Sursă foto – National Council of Resistence of Iran (NCRI)
Tradiţia revoluţionară în Iran
Iranul nu este străin de mişcări social-revoluţionare, însă din 1979 încoace nici o revoltă nu a adus şi schimbarea regimului, împotriva predicţiilor unor analişti în momentele respective. Din iulie 1999, an care a marcat cel mai violent protest de după Revoluţia Islamică din 1979, Iranul a avut parte, aproape ciclic, de valuri revoluţionare care au ţinut temporar prima pagină a cancelariilor occidentale – unele dintre ele sperând la o schimbare din interior a regimului teocrat.
Din mai 2017, Iranul se confruntă însă cu un set de proteste destul de frecvente în toată ţara, care au fost generate uneori de nemulţumiri minore, de la bugetul guvernamental, aşa cum s-a întâmplat în 2017, până la probleme majore care afectează milioane de iranieni, cum a fost creşterea preţului combustibilului din noiembrie 2019, până la evenimente naţionale devastatoare, tragice, precum doborârea avionului de linie ucrainean, gest care ar fi putut arunca întreaga societate iraniană într-o nouă confruntare inutilă şi costisitoare.
Evenimentele din noiembrie 2019 au dat un semnal clar că dacă nu vor fi luate măsuri de reformare sistemică privind modul în care este gestionată economia, dar şi ţara, ciclurile de proteste din Iran vor căpăta un caracter recurent putând fi generate chiar şi de o cauză minoră. Însă doborârea avionului ucrainean a generat un nou val revoluţionar semnificativ, iar apariţia sloganurilor anti-sistem – care în mod normal, într-o societate precum cea iraniană, ar fi avut nevoie de câteva zile pentru a deveni vizibile – a arătat că nu a mai existat nici o inhibiţie privind formele de protest împotriva instituţiilor politice şi religioase.
Sursă: The National Interest
Acela a fost momentul în care unii analişti au început să prezică iminenta cădere a regimului din Teheran. Mai mult, s-a spus că revolta din ianuarie 2020 poate reprezenta un „Cernobîl” iranian, o analogie a modului în care dezastrul nuclear din 1986 din fosta republică sovietică Ucraina a „expus toată incompetenţa, înşelăciunea statului şi putregaiul din acel regim”.
Însă este necesar un anumit tip de cunoaştere a specificului societăţii iraniene, iar predicţiile înainte de vreme s-au dovedit a fi nerealiste şi lipsite de argumente valide. Ceea ce comentatorii au scăpat din vedere a fost faptul că regimul din Teheran, chiar dacă autocrat şi cu o puternică amprentă religioasă, este unul pragmatic şi raţional, sentimentul de auto-conservare determinând majoritatea deciziilor importante, iar societatea iraniană, chiar dacă împărtăşeşte opinii politice diferite, din punct de vedere cultural şi identitar este aproape omogenă. De aceea, comparaţia cu momentul „Cernobîl”, propusă de unii analişti, este complet nepotrivită, dată fiind diferenţa majoră între cele două tipuri de societăţi – cea iraniană, unitară, şi cea fostă sovietică, un adevărat mozaic etnic, cultural şi identitar. Dacă în noiembrie 2019 aproximativ 1000 de protestatari au fost arestaţi sau chiar ucişi, în ianuarie 2020, regimul din Teheran simţind situaţia vulnerabilă prin care trece, a abordat diferit momentul, astfel încât oficiali iranieni de top au cerut forţelor de securitate să acţioneze precaut şi au îndemnat la „unitate naţională”.
Preşedintele iranian Hassan Rouhani făcând apel la „unitate naţională”. Sursa: Azadiradio.
De asemenea, este important de menţionat că una dintre cele ai mari schimbări în ultima rundă de proteste, determinate de doborârea avionului ucrainean, este faptul că un număr semnificativ de susţinători ai regimului au ieşit public, asumându-şi responsabilitatea tragicului eveniment şi acceptând faptul că s-au făcut greşeli şi că gestionarea momentului a fost total nepotrivită.
O altă iluzie cu iz de revoluţie
Iranul este o ţară de peste 80 de milioane de oameni care provin din medii sociale şi economice diverse. Aşadar este foarte plauzibil ca mulţi dintre aceştia să fi ieşit în stradă pentru înmormântarea generalului Qassem Soleimani, dar şi să fi participat fie la protestele din noiembrie 2019, fie la cele din ianuarie 2020. Mulţimea de oameni prezentă la funeralii a părut să surprindă întreaga lume, şi era greu de înţeles pentru unii ce anume i-a determinat pe iranieni să participe la acest eveniment, cunoscut fiind faptul că fostul lider al Quds era responsabil pentru numeroase acte de violenţă împotriva celor care se opuneau regimului. Însă este posibil ca cei care au fost acolo să o fi făcut dintr-un sentiment naţionalist profund şi nu neapărat pentru a-şi manifesta în mod necesar sprijinul pentru actuala clasă politică. Cele două poziţionări – participarea la funeralii şi apoi la revoltă – nu se exclud reciproc. Iranienii sunt frustraţi pe de o parte de presiunea maximă impusă de Washington, dar şi de gestionarea greşită a situaţiei sau de corupţia din structurile de conducere, pe de altă parte.
Când actualul preşedinte iranian, Hassan Rouhani a încheiat acordul nuclear (JCPOA) cu statele P5 + 1 (SUA, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie şi Germania), mulţi iranieni au sperat că această etapă va întrerupe izolarea internaţională a ţării şi o va deschide investiţiilor străine. Însă pe 8 mai 2018, preşedintele american Donald Trump a retras SUA din JCPOA, invocând anumite lacune ale acordului care ar permite Iranului reluarea presupuselor activităţi nucleare militare. Administraţia americană a reimpus un nou set de sancţiuni severe asupra Iranului, scoţându-l astfel din sistemele financiare internaţionale. Noile sancţiuni economice au năruit speranţele populaţiei, şi împreună cu administrarea necorespunzătoare a guvernanţilor din Teheran au trimis economia în recesiune. În 2018, sancţiunile au redus veniturile guvernului iranian din exportul de petrol la 10-12 miliarde de dolari, de la 50 de miliarde de dolari în 2017, iar în 2019 exporturile de petrol au constituit doar 7% din buget. Pentru mulţi iranieni recesiunea a însemnat preţuri mai mari şi un stil de viaţă în proces de deteriorare, ceea ce a cauzat, la mai puţin de un deceniu de la protestele din 2009, un nou val de frământări sociale, în decembrie 2017. Spre deosebire de „Mişcarea Verde” din 2009, sau de revoltele din 1999, care s-au desfăşurat în principal în Teheran şi au avut lideri proveniţi din clasa de mijloc, valul de proteste din 2017 a durat două luni (până la miljocul lunii ianuarie 2018) şi au avut în centrul lor segmentul sărac al populaţiei iraniene, acea parte a societăţii epuizată de corupţia instituţională şi de gestionarea politică inadecvată. Spre deosebire de 2009, când protestatarii cereau doar schimbare, în 2017 s-a dorit răsturnarea regimului revoluţionar.
În ianuarie 2019, când iranienii au ieşit din nou în stradă, mulţi comentatori s-au hazardat să anticipeze căderea iminentă a regimului din Teheran. Însă, în Iran există un segment consistent al populaţiei, aproximativ 16 milioane de oameni, care votează constant cu reprezentanţii ultra-conservatori. Mai mult, populaţia Iranului, datorită experienţei sale istorice cu Occidentul (lovitura de stat din 1953 împotriva lui Mohammad Mosaddegh, orchestrată împreună cu CIA şi MI6, simpatia manifestată de Washington faţă de regimul lui Saddam Hussein în timpul războiului dintre Irak şi Iran din 1980-1988 sau discursul lui George H. W. Bush, pe atunci vice-preşedinte, după incidentul din 1988), este extrem de precaută şi suspicioasă la orice ar putea însemna o ingerinţă externă. Nici măcar protestatarii nu ar fi de acord cu o astfel de intervenţie. Protestele din Iran trebuie analizate nu doar contextual, ci şi din punct de vedere istoric şi evident, regional. Dinamica protestelor din Iran nu diferă mult faţă de cea din alte state, chiar occidentale, dar trebuie subliniat faptul că pentru iranieni, progresismul sau conservatorismul – depinde de care parte a baricadei politice se află cei care ies în stradă – au ca repere ultime islamul şiit şi nu secularismul de tip occidental.
Rugăciune în Qom. Sursa: Iran Press Agency.
Mult aşteptata de către occident schimbare de regim din Teheran nu s-a mai produs, însă ceea ce este sigur este faptul că regimul va trebui să facă unele concesii, astfel încât acest ciclu de manifestaţii să fie întrerupt. Momentul ar fi unul potrivit, deoarece pe 21 februarie vor fi alegeri pentru Majles (Parlamentul iranian), iar regimul ar putea revizui lista candidaturilor acceptate, deoarece, în prezent, mai multe figuri reformiste de mare notorietate au fost descalificate şi înlăturate de pe liste. Teheranul se confruntă în prezent cu un set epic, interconectat de crize: marasmul aşteptărilor neîmplinite ale populaţiei, care alimentează o criză a sistemului cu o legitimitate ideologică în derivă, iar soluţia pentru ieşirea din această criză cronică ar putea fi doar un dialog naţional, şi nu o restricţionare a celor cu viziuni diferite de cele ale regimului.
Regimul de la Teheran pare a fi prins între două probleme majore: criza internă, pe de o parte, care chiar dacă şi-a diminuat semnificativ ritmul, este încă acolo şi poate izbucni în orice moment, şi gestionarea crizei externe cauzată în mod particular de evenimentele din jurul uciderii lui Qassem Soleimani, cărora li se adaugă şi presiunile recente din partea Uniunii Europene de a păstra limitele de îmbogăţire a uraniului prevăzute în acordul nuclear.
Quo vadis, Iran?
Majles (Parlamentul iranian). Sursa: Teheran Times.
Ceea ce ştim despre societatea iraniană nu este ceea ce spune guvernul despre aceasta, ci mai degrabă este o societate în tranziţie. Dacă prima acţiune a guvernului în timpul protestelor a fost să împuşte protestatarii în piept, acest fapt înseamnă că guvernul a acceptat punctul în care societatea iraniană este în tranziţie şi nu se mai supune direcţiei, politicilor şi deciziilor guvernului. Dar fiecare coliziune dintre un cetăţean furios şi o structură inflexibilă a puterii lasă fisuri în sistem. În cele din urmă, aşa cum s-a întâmplat în urmă cu 40 de ani în Iran, chiar şi cel mai bine consolidat regim se poate prăbuşi. Promisiunea reformării nu va mai convinge oamenii să aştepte zile mai bune. Nu există momentan o traiectorie realistă care să abordeze un viitor scenariu şi chiar dacă guvernul a reuşit să reducă tensiunile în această fază, folosindu-se de toate instrumentele sale de securitate şi politică, lipsa unor soluţii reale pentru criza economică nu va face decât să uşureze temporar situaţia. Totuşi, tensiunile pot reveni la rate mai mari şi cu un impact mult mai larg. Chiar dacă anumiţi paşi spre o minimă reconciliere între societate şi regim au fost făcuţi, o strategie pe termen mediu va trebui adoptată, strategie prin care guvernul să explice publicului care vor fi schimbările sistematice necesare pentru abordarea problemelor economice, combaterea corupţiei şi deschiderea spaţiului politic pentru cei cu opinii diferite. Şi acestea sunt lucruri care în orice ţară ar putea dura ani şi zeci de ani. Dar ceea ce este necesar acum este ca guvernul iranian să comunice publicului o foaie de parcurs despre cum se poate ajunge acolo. Momentan nu vedem nici un semn în acest sens.
Articol de Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.
Se încarcă comentariile...
