Putin în Siria: Când paria devine maestrul jocului

Rusia profită de vidul de autoritate din Orientul Mijlociu, pentru a deveni parte a soluţiei în criza siriană. În vreme ce UE se pierde cu firea sub şocul anarho-migraţiei, iar SUA ezită în faţa opţiunii războinice, Rusia sparge izolarea internaţională, într-un nou pas spre reafirmarea ca mare putere. Lipsa de strategie a Occidentului face din Putin o prezenţă inconturnabilă în complicata ecuaţie arabă.

„Căutăm un teren comun”

Secretarul american al Apărării, Ashton Carter, şi-a sunat, vineri, omologul rus. Ultima conversaţie dintre Serghei Şoigu şi un şef al Pentagonului avusese loc în august 2014. După ce preşdintele Obama a criticat, acum o săptămână, deplasarea de trupe şi echipament militar rus în Siria, administraţia americană a fost nevoită să accepte noua stare de fapt şi să iniţieze dialogul pentru evitarea unei ciocniri accidentale între cele două forţe trimise în zonă.

Comunicatul de presă al Pentagonului e relevant pentru noua fază a relaţiilor bilaterale: „Secretarul a subliniat importanţa continuării acestor consultări(...) El a menţionat că înfrângerea ISIL (Statul Islamic în Irak şi Levant) şi asigurarea unei tranziţii politice sunt obiective care trebuie urmărite în acelaşi timp”.

În aceeaşi zi, la Londra, secretarul de stat american, John Kerry, declara: „Căutăm un teren comun”, dând de înţeles că SUA nu mai condiţionează negocierea unei reglementări a crizei siriene de plecarea lui Bachar al-Assad. Kerry şi şeful diplomaţiei britanice au fost şi mai expliciţi ieri, la conferinţa comună de presă. „Assad trebuie să plece, el nu poate face parte din viitorul pe termen lung al Siriei, dar modalităţile şi calendarul trebuie să facă subiectul unei discuţii asupra unei soluţii politice care să ne permită să avansăm şi să evităm alte suferinţe umane”, a declarat ministrul britanic de Externe, Philip Hammond.

Nimic fără Rusia

Aşadar, Putin a bifat, în câteva săptămâni, o serie de obiective importante. În primul rând, a deturnat atenţia dinspre conflictul din Ucraina. Apoi, trimiterea de ajutoare pentru regimul aliat de la Damasc, tot mai strâmtorat militar, şi acţiunile diplomatice creează premisele pentru rămânerea pe termen scurt la putere a lui al-Assad. Eventuala sa plecare, în viziunea Moscovei, trebuie să fie rezultatul şi nu premisa unei tranziţii politice. Dar, mai ales, eforturile pentru formarea unei coaliţii anti-islamiste readuc Rusia în centrul scenei internaţionale, după un an şi jumătate de izolare provocată de invadarea Crimeei.

După cum observă directorul Carnegie Europe, Jan Techau, „dacă influenţa Rusiei este în creştere în Orientul Mijlociu, Occidentul poate da vina doar pe sine însuşi”. Acelaşi coordonator al Centrului European al Fundaţiei Carnegie pentru Pace Internaţională subliniază:

„Refuzul Occidentului de a juca un rol responsabil în regiune nu face decât să-i invite pe alţii să-şi facă propriul joc”.

Sunt, de altfel, tot mai mulţi observatori care critică precipitata retragere americană din Irak, în 2010 – eroare strategică socotită la fel de gravă ca şi invazia comandată de George W. Bush în 2003, în urma căreia a fost destructurat statul irakian. Eroarea unuia nu a anulat, ci a amplificat eroarea celuilalt. „Exemplele Irakului, Siriei şi Libiei arată că intervenţiile nefaste şi non-intervenţia culminează în acelaşi impas”, atrage, în acest sens, atenţia gânditorul sloven Slavoy Zizek, pledând pentru un nou tip de intervenţie internaţională.

Acum, de acest vid de putere profită Putin, pentru a-şi feri principalul aliat din Orientul Mijlociu de soarta lui Kadhafi şi pentru protejarea bazei ruseşti de la Tartus (care datează din 1971), singura cale de acces a Rusiei la Mediterana. Sunt tot mai multe informaţii că podul aerian spre Latakia, fief al clanului Assad, vizează nu doar furnizarea de armament către trupele guvernamentale, ci şi crearea unei baze militare ruse.

Acest cap de pod cristalizează o primă certitudine în haosul din Siria: nimic nu se va face fără Rusia.  

Răul absolut: Statul Islamic

În vreme ce Europa e blocată în fundătura disputei solidaritate sau indiferenţă, iar SUA ezită între intervenţionism şi izolaţionism, Rusia devine o prezenţă inconturnabilă în ecuaţia siriană. Următorul pas va fi, cel mai probabil, discursul lui Vladimir Putin în faţa Adunării Generale a ONU, care-şi va începe lucrările la 28 septembrie. Unde e posibil, în marja sesiunii, un dialog direct Obama – Putin privind dosarul sirian.

Prioritatea planului rus e neutralizarea Statului Islamic.

Imposibil de contrazis această ierarhie a răului, în condiţiile în care, în ciuda bombardamentelor aeriene ale coaliţiei conduse de SUA, Statul Islamic a progresat, în ultimul an, spre vest, ameninţând Alep şi axa Damasc – Homs, pe care se sprijină forţele lui Al-Ashad. De aici, până la ameninţarea Libanului ar mai fi doar un pas.

Aşadar, Putin va propune oficial crearea unei mari coaliţii anti-jihadiste, sub egida ONU. Rămâne de văzut în ce măsură iniţiativa rusă va determina activarea Vestului.

În ciuda datelor care atestă formarea de către islamişti, în baze din Siria, a teroriştilor ce vor avea ca misiune să atace Franţa şi alte state vest-europene, şi în pofida faptului că originile dezastrului umanitar ce afectează acum Uniunea Europeană se află în Orientul Mijlociu, Franţa a anunţat că are în vedere doar atacuri aeriene, în sprijinul unei coaliţii la sol formate de ţările din regiune. La rândul său, guvernul Cameron intenţionează să ceară Parlamentului britanic autorizarea loviturilor aeriene în Siria. Toamna trecută, o autorizaţie similară i-a fost acordată pentru ţinte din Irak.

Rivalităţi regionale

În ceea ce priveşte şansele unei coaliţii strict regionale, e important de urmărit derularea intervenţiei terestre din Yemen a 5000 de militari din nouă state arabe sunnite. Misiunea lor e să  pună capăt insurecţiei zaidiţilor (o ramură şiită), reuniţi în gruparea „Partizanilor lui Allah” („Ansar Allah”), mai cunoscuţi prin referinţa la conducătorii săi, fraţii Al-Houthi. E greu de estimat, încă, impactul regional al corpului expediţionar, constituit în principal din trupele trimise de Emiratele Arabe Unite (considerate elita Consiliului de Cooperare al Golfului), Egipt, Iordania şi Arabia Saudită (marele rival istoric-religios al Iranului şiit aflat în spatele rebeliunii houthiste).

Escaladarea pe teren yemenit a adversităţii între Teheran şi Riyad ar putea bloca soluţia pentru Siria.

De asemenea, ar influenţa evoluţia Irakului majoritar şiit, în care sunniţii sunt marginalizaţi de guvernul Al-Abadi, susţinut de Iran.

Vor reuşi, în aceste condiţii, marile puteri – de acum, din păcate, şi Rusia – să aducă de aceeaşi parte a baricadei Turcia, Iranul şi Arabia Saudită? În condiţiile în care acţiunile lui Vladimir Putin fac tot mai improbabilă perspectiva să nu aibă loc o intervenţie decisivă în Siria până la schimbarea administraţiei americane, în 2017...

Greu putea fi imaginat un context mai complicat, în care pulverizarea statelor o dată cu înlăturarea regimurilor dictatoriale avertizează asupra necesităţii unei viziuni pentru stabilizarea post-conflict, când va fi cazul. Necesara intervenţie terestră trebuie dublată de un intens proces politic, menit să aplaneze tensiunile regionale, inclusiv cu preţul redefinirii graniţelor impuse artificial de fostele puteri coloniale.

Altfel, dorita eliminare a răului absolut, Statul Islamic, nu va însemna şi sfârşitul războaielor civile din Orientul Mijlociu.