Mizele sunt enorme, pe măsura inportanţei populaţiei kurde, a răspândirii sale, în comunităţi masive şi compacte, în patru ţări din Orientul Apropiat şi a dimensiunii teritoriilor pe care le ocupă.

Iată puţină istorie pentru a înţelege problema imensă care poate să apară - şi care antrenează interesele uriaşe economice şi geostrategice ale mai multora dintre jucătorii regionali şi ale superputerilor (sursa ; Les Cles du Moyen Orient).

Kurzii reprezintă o populaţie de 30-40 milioane de oameni care trăiesc pe un teritoriu aproximativ de mărimea Franţei, la intersecţia frontierelor a patru state. Aproximativ 40% din kurzi trăiesc în Turcia, 25% în Iran, 15% în Irak şi 5-10% în Siria. Importante comunităţi kurde se mai află în Rusia, în zona Caucazului, în Asia Centrală, în Israel, în America de Nord şi în câteva ţări din Europa occidentală. Cea mai mare parte sunt musulmani suniţi, convertţi la islam în perioada marilor cuceriri din secolele VII-VIII, aproximativ 700.000 sunt yezidiţi (o ramură a Islamului foarte îndepărată de şiism sau de sunism, încorporând elemente doctrinare care vin din practicile religioase ale kurzilor de dinainte de sosirea Islamului), mai există apoi aleviţii (prezentă mai ales în Turcia). O parte dintre kurzi continuă o tradiţie creştină cu rădăcini în comunităţile străvechi nestoriene, practică revitalizată azi de Biserca kurdă a lui Cristos care, mai nou, odată cu sosirea evangheliştiloe în zonă, organizează mari adunări populare în jurul capitalei Erbil.

Istoric, legendele povestite cu patos în comunităţile kurde pe care le-am vizitat vorbesc despre o filiaţie comună a lor cu Imperiul Mezilor, dar primul semnal real, chemare la unitate şi indpendenţă, s-a făcut auzit în epopeea Mem-O-Zin a lui Mehmed Khani. Istoric, povestea revendicării naţionale a kurzilor începe în anii 1830, cu revolte înăbuşite în sânge de Imperiul Otoman. După Primul Război Mondial, în termenii niciodată ratificatului Tratat de la Sevres din 1920, aliaţii se angajau să recreeze în zonă o serie de ţări conform fostelor lor frontiere, printre acestea numărându-se Armenia şi Kurdistanul (în estul Anatoliei şi în provincia Mosul). Numai că Kemal Ataturk cucereşte cele două regiuni şi îi obligă pe aliaţi să renegocieze un tratat la Lausanne (1923) care să traseze frontierele Turciei moderne, anulând speranţele kurzilor la o ţară independentă. Celelalte zone locuite de turci au fost alocate statelor sub mandat francez (Siria) şi britanic (Irak). La Conferinţa de pace de la San Francisco din 1945, delegaţia kurdă propune luarea în considerare a unui teritoriu kurd, dar fără şanse reale. Oportunitatea apare după încheierea primului Razboi din Golf, odată cu retragerea trupelor irakiene din cele trei provincii de nord, în 1991 născîndu-se de facto provincia kurdă, acum autonomă şi recunoscută oficial ca atare din 2003, cu propriul său guvern şi parlament, propria sa armată (100.000 de oameni), propria reprezentare externă, un steag şi un imn propriu. Moment în care începe să se contureze posibilitatea ca visul kurd de a avea un stat să poată deveni cumva realitate în speranţa susţinerii de americanii care aveau şi au nevoie de kurzi ca aliaţi, mai întâi împotriva lui Saddam Hussein, apoi împotriva celor de la ISIS şi, de ce nu, ca vârf de lance într-o acţiune a ţărilor arabe sprijinite de SUA împotriva Iranului. Drept care, complet neoficial, dar îndestul de puternic pentru a alimenta speranţele kurde, tot apar hărţi privind „Marele Kurdistan" cum ar fi „Harta Peters" din 2006.

Un „Mare Kurdistan" este însă oare posibil, rupând teritorii din cele patru state şi care să devină un factor real de putere economică şi militară insertat în jocul atât de complicat al relaţiilor, ambiţiilor şi urilor interconfesionale din Orientul Apropiat? În perspectiva asta încep acum raţionamente febrile şi chiar comunicate ofensive din partea principalelor puteri interesate din zonă. Ideea fiind că, logic, din momentul în care ar urma să apară un stat independent Kurdistan, chiar dacă în varianta foarte redusă care să se suprapună doar pe provincia irakiană şi eventual două provincii din Siria, este absolut limpede că urmarea nu poate fi alta decât declanşarea unui proces rapid, politic sau pe calea armelor, prin care populaţiile kurde din celelalte trei state vor încerca să se reunească cu patria-mamă.

Scenariu foarte probabil dacă, într-adevăr, se va ajunge la o independenţă a Kurdistanului din zona irakiană, dar privit complet diferit de către actorii zonali şi partenerii internaţionali care, din nou, joacă şi acum „cartea kurdă" pentru echilibrarea, în favoarea lor, a bătăliei pentru putere din Orientul Mijlociu. Turcia, spre exemplu, prin vocea ministrului său de Externe, a avertizat că, dacă referendumul kurd de independenţă va fi organizat, apare riscul unui „război civil". Asta presupunând, pe bună dreptate, că o asemenea perspectivă ar provoca mişcări reale de entuziasm în rândul populaţiei kurde din Turcia pe care Ankara o stăpâneşte din ce în ce mai greu, nereuşind nici acum să distrugă sau măcar să slăbească semnificativ forţa militară de care dispune PKK-ul, oficial renegat de fraţii din Irak.

Dar motivaţiile ar putea să fie mai ample, căci un Kurdistan independent şi suveran ar constitui o piedică reală şi mult mai importantă decât inexistentele entităţi siriene şi irakiene în calea realizării marelui vis imerial neo-otoman al lui Erdogan. Ceea ce ar pune o problemă majoră în ceea ce Turcia şi-ar imagina ca având pe viitor, adică rute terestre spre Iranul deocamdată aliat, completănd un arc de cerc având celalt vârf în Quatar, cu noua bază militară turcească din apropiere de Doha.

Acesta este momentul în care bătălia pentru Kurdistan trebuie pusă într-o ecuaţie mai complexă căci, aşa cum se întâmplă mereu în Orientul Apropiat, orice şef de clan, Barzani al kurzilor în acest caz, întreţine relaţii ambigue cu absolut toată lumea, prietenii şi aliaţii din dimineaţa unei zile devenind seara adversari de moarte. Drept care Barzani are relaţii bune cu Turcia, dar şi cu Iranul, totul sub atenta observaţie a sponsorului său principal financiar şi militar, adică americanii, foarte interesaţi să aibă puterea de a influenţa orice situaţie în regiune, în orice direcţie, folosind din nou, cu aceeaşi eficacitate, foarte bine antrenatul „vârf de lance" kurd.

Kurdistanul fiind curtat, cum spuneam, mai întâi de Turcia, dar şi de Iran, care i-a sprijinit pe kurzi într-o mişcare despre care vorbea fostul ofiţer de informaţii Alain Rodier (decembrie 2016):

Politica iraniană are un obiectiv strategic, adică stabilirea unui coridor care să lege Iranul de Mediterana şi care ar trebui să se concretizeze prin construirea unei baze navale pe coasta siriană, ceeea ce ar permite marinei militare iraniene să aibă o prezenţă permanentă în Marea Mediterană. De notat şi faptul că Iranul doreşte să construiască o bază militară navală şi în Yemen, pe coasta înspre Marea Roşie, regiune controlată de rebelii houthi şi de partizani ai fostului preşedinte Ali Salehs". O rută terestră spre Mediterana? Iată cum ar arăta construcţia ipotetică, pe o hartă publicată de cei de la The Guardian:

Nu e ceva nou. Amintiţi-vă că, din 2001, Regele Iordaniei vorbea despre proiectul denumit „Semiluna Şiită". Un stat kurd cu legături puternice cu Turcia şi Iranul ar face ca proiectul respectiv să nu fie o fantezie, pe coasta siriană putând deci să apară o bază militară navală siriană alături de cea rusă, situaţie uşor delicată pentru cei din NATO şi pentru flota americană din Mediterana. Iar ca lucrurile să fie şi mai complicate, alături de tradiţionala prezenţă americană, kurzii au negociat cu succes şi cu ROSNEFT, marea companie rusă, prezentă acum în termenii unui acord  foarte important semnat la Sankt Petersburg, în acest an, pe 2 iunie: prim-ministrul kurd a semnat acest acord cu o durată de 20 de ani în termenii căruia Rusia se angajează să cumpere petrol kurd, un milion de barili pe zi, şi să-l rafineze în Germania, investiţia rusă în Kurdistan fiind de trei miliarde de dolari.

Massoud Barzani, cheia tuturor jocurilor în Kurdistan

Foarte interesantă analiza făcută de Caroline Galacteros în urmă cu câteva zile:

După spusele lui Jabbar Kadir, fost consilier al primului ministru kurd Barham Salih, «ruşii îi văd pe kurzi drept actori-cheie în viitorul regiunii» deoarece Rusia crede că Irakul va fi împărţit în două, dacă nu chiar în trei teritorii, fie noi state, fie, cel puţin având un statut federal. Iată de ce Rusia a scăzut nivelul relaţiilor sale cu guvernul central. Dacă Bagdadul se va opune unui acord, KRG şi ruşii vor răspunde: «Aţi încheiat acorduri cu americanii, ei au dreptul să facă exploatări petroliere în regiunea kurdă, noi facem exact acelaşi lucru». Nu putem ignora ramificaţiile politice ale acestei situaţii. Până în acest moment, Turcia putea să dirijeze afacerile petroliere din Kurdistan şi să impună propriile sale condiţii. Nu va mai fi cazul odată cu sosirea ruşilor de la ROSNEFT. Iată de ce avem aici un punct de reper pentru acordul asupra viitorului Kurdistan“..

Situaţia se complică însă în acest joc în care nimeni nu ştie exact cine cu cine este partener şi pentru cât timp. Cei de la cotidianul Al-Aalem Al-Jaed anunţă bomba reală care poate schimba, din nou, întreg echilibrul eşichierului politic în Orientul Apropiat şi poate răsturna toate construcţiile de până acum: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Iordania au promis lui Barzani sprijinul separării regiunii kurde din Iran de restul ţării, cu condiţia să li se permită instalarea a două mari baze militare la Erbil şi Dahuk. Iar Wafiq al-Samarrai, general în rezervă al armatei irakiene, afirmă în mod direct că monarhiile arabe din Golf ar fi primele care-l susţin pe Barzani în tentativa sa de a declara un stat independent. Posibil, dar indicaţia privind o încercare de rupere de teritoriu din Iran este o utopie în afara scenariului unui război deschis în care statele dintr-o coaliţie condusă de Arabia Saudită să atace Iranul (decretat de Trump ca a fi pe „axa răului“), cu sprijinul, pe toată linia de nord, al trupelor kurde şi, evident, ridicând populaţia kurdă din Iran la război civil. Şi să nu uităm că, în urmă cu câteva zile, aşa cum relata Jerusalem Post, cu ocazia unei întâlniri cu o delegaţie de 33 de congresmeni americani condusă de Kevin McCarthy, şeful grupului republican din Camera Reprezentanţilor, premierul israelian Netanayahu i-a caracterizat pe kurzi drept „oameni curajoşi şi pro-occidentali“, afirmând că are „o viziune pozitvă“ în ce priveşte apariţia unui stat independent kurd, prima referinţă istorică a în acest sens făcută de un lider israelian. 

O ecuţie cu imens de multe necunoscute, cu mulţi prea mulţi vectori care pot crea tragedii de mari proporţii pe lângă care dezastrul actual din Siria poate să pară neînsemnat pe scara pierderilor de vieţi umane şi al distrugerilor.