O zi bună de fugit din România

Am primit un SMS de la Andrei. Îl citesc: „Salutări din Cuba, Petre! Havana e un fel de Galaţi, doar că locuitorii sunt negri“. Îmi vine să-mi miros mobilul, ca pe un trabuc cubanez. Dar mă abţin. Dacă telefonul îmi miroase a gaze de furnal, aşa cum mirosea Galaţiul meu, când vântul aducea în oraş norii de fum ai combinatului siderurgic care depăşea planurile cincinale?

Andrei a fost într-o grămadă de ţări. Acum a ajuns în Cuba. De unde are bani? – mă întreb şi eu, ca românul lovit de criză. Îl invidiez pozitiv, dacă se poate spune aşa. Sufăr de invidie pozitivă, o „invidie albă“ – cum mi-a spus odată Maestrul Radu Cosaşu, care a citit despre această invidie albă în nişte nuvele ruseşti. „Să te fereşti de invidia neagră!“ – m-a sfătuit Maestrul.

Recitesc SMS-ul venit din Cuba. Andrei are aripi. Eu am rămas aici, în colivia mea. Am avut şi eu aripi, când eram de vârsta lui.

Nici opt luni nu trecuseră de când Ceauşescu fusese împuşcat şi am ajuns în America. Nu contează cum şi nici câţi bani am avut. Am ajuns la Washington. Eu, băiatul crescut într-un bloc din spatele unui complex alimentar dintr-un cartier plin de siderurgişti, în periferia Galaţiului. Văzusem timp de un deceniu toate cozile la carne şi brânză din spatele complexului alimentar. Am văzut foamea, dar nimeni n-a murit de foame. Toţi am răbdat. Şi în vara lui ’90, am fost transportat dintr-odată acolo, în America, pe care o văzusem doar în filme. N-a fost film.

Am văzut foamea, dar nimeni n-a murit de foame. Toţi am răbdat.

Atunci am văzut primul supermarket „în carne şi oase“. Mi s-a făcut rău. Fizic. Era multă mâncare în galantare. N-am cumpărat nimic. Îmi amintesc bine la cine m-am gândit atunci, clătinându-mă pe picioare: la ai mei, care au stat la cozile din spatele complexului, ca să ne pună nouă, copiilor, ceva de mâncare pe masă. M-am gândit dacă a meritat acel sacrificiu.

Când am ieşit din supermarket, trecând pe la casa de marcat, am tras fermoarul genţii mele de pe umăr, ca să-i arăt casieriţei că n-am luat nimic. Pentru că aşa fusesem învăţat în autoservirea din complexul meu alimentar, să arăt sacoşa la control, n-am furat nimic (oricum nu era ceva de furat!), pentru că aşa fusesem educat, îndoctrinat, să dovedesc că nu sunt hoţ, că am fost crescut pe principiile „eticii şi echităţii socialiste“. 

N-am să uit niciodată privirea casieriţei: s-a uitat zăpăcită la geanta mea goală de om cinstit şi când a înţeles ce vreau să-i arăt mi-a aruncat o privire de om jignit şi scârbit, fugi de-aici, maimuţoiule! Mi s-a făcut rău. Psihic.

De atunci, din vara lui ’90, n-am mai ieşit din colivia mea. Mi-a fost frică să mă gândesc să revăd America, să călătoresc în ţări apropiate sau îndepărtate, să profit de invitaţii ori excursii. America este vânătaia mea pe creier. Când apăs pe vânătaie, mă doare pentru că nu m-am născut liber, pentru că viaţa mea şi vieţile alor mei s-au irosit aici, în colivie, ei stând la cozi, eu uitându-mă cum se împing la coadă să apuce un kil de carne.

Mă uit la SMS-ul lui Andrei. Îi răspund: „Mai dă-o dracului de Havana! Vino aici, să ieşim cu Maestrul la masă!“. Ştiu că nu va veni în colivie.