O nouă perspectivă de explozie în Orientul Apropiat: Marele Kurdistan
0
Astăzi, la Erbil, capitala proviniciei kurde din Irak, se va deschide prima conferinţa naţională a kurzilor, eveniment care atrage privirile totdată profund interesate dar şi îngrijorate ale comunităţii internaţionale. La cele trei zile de lucrări vor fi prezenţi 600 de delegaţi din toate zonele locuite de kurzi şi membri ai comunităţii kurde din exil, alături de 300 de invitaţi străini.
De ce un asemenea eveniment ar putea stârni îngrijorare ? Deoarece, în contextul crizei existenţiale şi identitare majore din Orientul Apropiat, tot felul de visuri uitate, duşmănii aparent îngropate şi memorii istorice însângerate reapar brusc la suprafaţă. În cazul kurzilor, amintirile se întorc în sec.XVI când, după o lungă perioadă de războaie, teritoriile locuite de kurzi au fost împărţite între imperiile otoman şi safavid. O divizare majora a Kurdistanului se produce după bătălia de la Chaldiran şi este formalizată ca atare prin Tratatul de la Zuhab din 1639. După primul Război Mondial, în termenii niciodată ratificatului Tratat de la Sevres din 1920, aliaţii se angajau să recreeze în zonă o serie de ţări conform fostelor lor frontiere, printre acestea numărându-se Armenia şi Kurdistanul (în estul Anatoliei şi în provincia Mosul).
Numai că Kemal Ataturk cucereşte cele două regiuni şi îi obligă pe aliaţi să renegocieze un tratat la Lausanne (1923) care să traseze frontierele Turciei moderne, anulând speranţele kurzilor la o ţară independentă. Celelalte zone locuite de turci au fost alocate statelor sub mandat francez (Siria) şi britanic (Irak). La Conferinţa de pace de la San Francisco din 1945, delegaţia kurdă propune luarea în considerare a unui teritoriu kurd, dar fără şanse reale. Oportunitatea apare după încheierea primului Razboi din Golf, odată cu retragerea trupelor irakiene din cele trei provinii de nord, în 1991 născîndu-se de facto provincia kurdă, acum autonomă şi recunoscută oficial ca atare din 2003, cu propriul său guvern şi parlament.
foto: zonele populate de kurzi, harta CIA 1992
Kurdistanul istoric se întinde pe o suprafaţă de 520.00 km pătraţi, dispersat acum, în principal, între patru ţări vecine : Turcia la nord (190.000 ilometri pătraţi), Siria la vest (12.000 kilometri pătraţi), Irakul la sud(65.000 kilometri pătraţi) şi Iranul la est (125.000 km pătraţi), cu o populaţie totală cuprinsă între 35-40 milioane de oameni. Kurzii vorbesc o limbă de origine iraniană, incluzând comunităţi arabe, armene, asiriane, azere, evreieşti, persane şi turce, predominantă fiind religia musulmană.
Acum pare să aibă loc prima încercare de mare amploare de a crea o mişcare comună politică a kurzilor prin această conferinţă de la Erbil a cărei finalitate este definită de Massoud Barzani, liderul kurzilor irakieni : “scopul nostru este de a avea o strategie comună pentru toate părţile politic reprezentate din cele patru zone ale Kurdistanului”.
Foto Massoud Barzani
O propoziţie aparent simplă. Numai că ea conţine două mesaje explozive: se reafirmă existenţa Kurdistanului ca entitate de sine statătoare, compusă din cele patru teritorii, apoi se anunţă nevoia unei strategii commune. Pentru a face ce?
Marele Kurdistan pe “harta Ralph Peters”, 2006
Răspunsul este încă relativ neclar însă multe servicii de informaţii au întins deja antene preventive pentru a vedea dacă se observă cumva şi o tentativă de reactivare şi reunire a formaţiunilor militare care susţin partidele politice kurde. Dacă asta se va întâmpla, ne confruntăm deja cu o problemă majoră căci, istoric vorbind, relaţiile între kurzi şi toate celelalte comunităţi din cele patru regiuni reprezintă o sursă de lungi şi dramatice conflicte.
În Irak, spre exemplu, arabii sunt nemulţumiţi de rolul din ce în ce mai important (politic şi administrativ) conferit kurzilor ca urmare a puternicei susţineri din partea SUA şi ca un fel de recompensă istorică pentru suferinţele indurate în perioada regimului Sadaam Hussein (amintiţi-vă de masacrele de la Sindjar, Kirkuk şi Khanakin). Stărnind însă şi o uriaşă invidie datorită enormelor zăcăminte de petrol din zona pe o care o controlează, ceea ce a generat în regiune un venit mediu pe cap de locuitor cu mult superior celui de care beneficiază restul irakienilor…situaţie potenţial explozivă, mai ales în contextual degradării continue a climatului de securitate în Irak.
În Iran, kurzii se simt persecutaţi deoarece nu aparţin majorităţii şiite. Iată analiza făcută de Anne Bernas pentru RFI (6 aprilie 2013):
“…divorţul între Teheran şi kurzi este total şi radicalizarea inedită. Represiunea este şi mai feroce…conform celor afirmate de Khosrow Addollahi Mandolkani din Partidul democratic al kurzilor din Iran, poporul kurd este cel mai oprimat din Iran..La solicitarea de autonomie, după şase luni de pseudonegocieri, Teheranul răspunde cu represiunea militară. În august 1979, o fatwa proclamă “jihadul împotriva tuturor kurzilor” şi, de atunci, este descisă prigoana împotriva kurzilor. Se multiplică asasinatele politice, în Iran sau în străinătate şi, în 2013, regiunile kurde sunt printer cele mai subdezvoltate din Iran şi prezintă un trist record al şomajului de 50%”.
Lupta militară este dusă în principal de rebelii din PJAK, cel mai important din grupările de rezistenţă kurde care acţionează împotriva guvernului iranian, demarând din 2004 acţiuni de pe bazele din teritoriul irakian.
În Turcia, lupta armată a kurzilor a cunoscut episoadele cele mai dramatice. În 1978 apare Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), proclamând folosirea forţei armate pentru dobândirea independenţei kurzilor, iar în 1983 încep primele operaţiuni în Anatolia împotriva armatei turce, provinciile kurde din Turcia fiind puse sub autoritatea legii marţiale. În 1992 , are loc o intervenţie militară turcă contra bazelor PKK din Irak, iar kurzii irakieni se raliază armatei turce. Urmează o altă intervenţie militară majoră a armatei turce în mai 1995. În februarie 1999, Turcia anunţă capturarea lui Abdullah Ocalan, liderul PKK, capturat de un commando în Kenya. Cu o sentinţă iniţială de condamnare la moarte pentru înaltă tradare, Ocalan rămâne cu o condamnare pe viaţă, decizie pronunţată în 2002.
În 2000, PKK anunţă că renunţă la lupta armată, dar denunţă decizia în 2003. În 2010, sunt arestate zeci de persoane bănuite de a avea legături cu PKK, iar în luna iunie, în urma unor atacuri PKK, sunt ucişi 11 soldaţi turci. În august-septembrie 2011, confruntări violente între PKK şi armata turcă, după eşecul negocierilor secrete iniţiate în Norvegia. În luna martie a acestui an, Ocalan anunţă o altă încetare unilaterală a ostilităţilor. Rezultatul? Zeci de mii de victime (lupte, atentate, represalii) şi o stare extrem de tensionată, în ciuda eforturilor notabile ale autorităţilor turce de a crea condiţii noi pentru exprimarea identităţii culturale kurde.
Turcia îl susţine pe liderul kurd din Irak, Barzani, cu condiţia ca acesta să dea o mână de ajutor în acţiunile împotriva PKK, oferind la schimb, după cum afirmă unele surse, idea unui Kurdistan independent format doar din provinciile kurde din Irak şi Siria.
Un semnal în acest sens a fost deja dat cu ocazia recentei vizite a lui Barzani la Ankara, când a fost primit cu onorurile rezervate unui şef de stat, având convorbiri cu Preşedintele Abdullah Gull, premierul Erdogan, ministru de externe Davidoglu şi cu Hakan Fidan, şeful comunităţii de informaţii. Ocazie cu care, pentru mass media turcă Barzai a declarat că “armele nu reprezintă o soluţie. Pkk trebuie să depună armele. Nu voi lăsa ca PKK să se întoarcă în nordul Irakului. Dacă Pkk vrea să continue lupta armată, va trebui să suporte consecinţele”. Un joc politic, o cedare extremă în faţa Turciei? Rămâne de văzut…
Timp în care, în Siria, kurzii care activează intens în formaţiunea militară Unitatea de Protecţie a Kurzilor (YPG) care se opune forţelor regimului Assad dar implicate acum în lupte feroce contra miliţiilor islamiste care încearcă să preia controlul regiunilor din nord. Kurzii au răspuns la încercarea jihadiştilor islamici de a stabili în zonă propriile lor Emirate, sau minis-state islamice, reuşind să elimine forţele salafiste din oraşul central Ras al-Ain şi din zonele sale învecinate.
Pe de altă parte, în regiunea controlată de kurzii sirieni, acuză Turcia, se află numeroase baze foarte active ale PKK, ceea ce ar justifica o acţiune militară contra lor (de unde şi sprijinul entuziast pe care Turcia îl dădea unei eventuale opţiuni militare americane).
Numai că, avertiza cercetătorul turc Dorgu Arguil:
“orice intervenţie turcă împotriva Siriei va provoca o revoltă kurdă împotriva Turciei şi ar împiedica o rezolvare a chestiunii kurde. Faptul că Turcia susţine Frontul Al-Nousra al islamiştilor fundamentalişti contra combatanţilor kurzi a provocat deja manifestaţii în regiunea Jarza...ameninţările din partea Turciei cu intervenţie militară în cazul în care kurzii vor proclama o regiune autonomă în Siria vor avea repercursiuni negative. Iar dacă Turcia va încerca să interzică o asemenea regiune, kurzii din Turcia vor recurge la nesupunere civilă şi revolte ”.
Iarăşi, nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să vedem ce urmează să apară la orizontul deja plin de nori de furtună al Orientului Apropiat, totuşi atât de apropiat şi noi…
Se încarcă comentariile...
