Cât ne va costa izolarea accentuată a României faţă de jocurile strategice?

Încetul cu încetul, sub ochii noştri indiferenţi, România alunecă într-o formulă de auto-izolare şi deriziune care va produce efecte comparabile cu un teribil cataclism natural.

Se succed afirmaţii halucinante pentru o ţară membră NATO şi UE: cel puţin la şase luni, acum mult mai des, apar din partea unor personaje de la vârful statului dezvăluiri despre posibile tentative eşuate de lovitură de stat, despre comploturi la înalt nivel vizând afectarea serioasă sau chiar dărâmarea ordinii constituţionale. Mai mult, la fel de grav, după ce imaginea armatei române fusese făctă arşice după Revoluţie, acum avem a doua entitate esenţială din componenţa instituţiilor de forţă, jandarmeria, pusă sub oprobiu public pentru comportament descris ca fiind în afara reulilor democratice. Acum, pentru a completa tabloul, unul dintre cei mai im portanţi oameni politici ai ţării, conducătorul partidului de guvernământ, transmite lumii întregi că în România, ţară NATO şi UE, au fost trimiţi patru asasini plătiţi cu misiunea de a-l ucide, la comanda unui magnat internaţional, capul tuturor relelor lumii. Iar lista poate continua, exemplele vă sunt cunoscute.

Atunci ce este nou?

Poate, dacă vi se pare relevant şi important, este că toate aceste elemente se conglomerează într-un ansamblu extrem de nociv şi realmente dezastruos pentru imaginea şi credibilitatea României pe termen scurt şi mediu, ceva asemănător cu evenimentele la care am fost martori în 1990. Nu vă gândiţi doar la mineriadă, ci amintindu-vă şi de evenimentele de la Tg. Mureş. Au fost două momente atât de grave încât timp de decenii au constituit, în dezbateri publice sau în discuţii discrete la nivel de cancelarii, exemplele cu care se începea evaluarea asupra ţării noastre, cea finalizată prin acordarea unui statut special de „ţară excentrică“ care a trebuit, trebuie şi va trebui ţinută sub monitorizare strictă prin MCV, în afara Spaţiului Schengen şi a Zonei Euro.

Avem interesul să schimbăm percepţia asta? Teoretic, asta ar fi trebuit să fie - şi nu este cum nici nu a fost vreodată - prioritatea naţională de primă urgenţă pentru Guvernul României. Aş zice, asistând cu stupoare la ultimele evenimente, că puţin le pasă liderilor noştri politici de ce se petrece cu credibilitatea României, cu şansele pe care le avem şi trec pe lângă noi din ce în ce mai rapid şi, oricum, ignorate constant şi cu deplina superioritate a unei ţări care trăieşte se pregăteşte să intre în suficienţa izolării mândre şi sfidătoare. Poate ne permitem, dar mă îndoiesc.

Uitaţi, spre exemplu, cum nimeni dintre politicienii noştri nu comentează asupra celor două evenimente care ar trebui să ne intereseze direct deoarece, într-un fel sau altul ele vor avea implicaţii majore asupra echilibrului de securitate din zona noastră proximă şi asupra întregii Europe, profund semnificative şi pe plan geo-politic.

Ambele evenimente se vor produce foarte rapid, luna viitoare. Primul va fi organizat la Ankara, iar al doilea la Salzburg.

La Ankara, diplomaţia rusă, cu turcii la remorcă, a reuşit o lovitură foarte interesantă, profitând la maximum de deruta (care acum trece direct în parametrii războiului comercial cu consecinţe de securitate şi nu numai economice) ce a cuprins blocul occidental, UE şi NATO, acum profund divizat şi înghiţind greu şocurile succesive trimise de deciziile Preşedintelui Trump care, mai întâi de toate, a început prin pedepsirea exemplară a aliaţilor tradiţionali ai Americii. Raţionamentul strategilor Kremlinului a fost simplu: încearcă să-şi propună serviciile pentru cât mai mulţi dintre occidentalii care suferă de pe urma măsurii protecţioniste americane. Şi nu numai atât. Pe cât se poate, acum când lucruriule dor foarte tare, aduc pe masa de negocieri posibilitatea unor noi alianţe cu înalt potenţial ulterior de dezvoltare. Cât de mare? Păi, simplu, ca întotdeauna, pe măsura mizelor.

Ori miza momentului este Siria, Şi, înlăuntrul acestei mize, cele mai suculente puncte de interes sunt cele legate de viitorul proces de reconstrucţie. Şi ştim că, până acum, aveam o variantă de finalizare care implica SUA (aşa numitul „format Geneva“), alta ruso-turco-iraniană (aşa numitul „proces Astana“) care nu implica SUA. În consecinţă, cine se gândea la viitor, adică la miile şi miile de contracte presupuse de refacerea de la zero a unei ţări distruse de conflict, aveau de ales pe cine susţin şi pe ce mână joacă. Situaţia se schimbă acum, chiar dramatic, din moment ce, oficial, este anunţat un nou format de negociere, anume organizarea unui Summit la Ankara, cu participarea Turciei şi Rusiei şi cu participarea extraordinară a Germaniei şi Franţei. Tema fiind o discuţiue aprofundată despre viitorul Siriei. Lovitura este gigantică şi, dacă reuşeşte, definitivează o serie întreagă de jocuri directe şi indirecte (zone de influenţă complementare, spre exemplu) prin care cei patru anunţă că ceva similar s-ar putea aplica la un nivel mai extins. De ce nu cu participarea Iranului, odată cu o garanţie comună pentru companiile care vor avea de suferit de pe urma boicotului american. Dar şi garantând, ruşi, turci, nemţi şi francezi împreună, că poate fi găsită o soluţie de supravieţuire coerentă care să coalizeze interese foarte diverse, dincolo de bătălia ideologică. Şi asta în aplauzele Chinei care vede că se stabilizează visul său de a avea o securitate multi-partener şi multi-ideologică, cu liniştea asociată pentru locul în care se termină cea mai importantă dintre variantele terestre ale Noului Drum al Mătăsii.

Despre România a început din nou să se vorbească cu extrem de mare îngrijorare, revin relatările de presă din ce în ce mai neplăcute despre o ţară semi-mafiotă.

Al doilea eveniment este Summitul informal din Austria, utima mare negociere posibilă în ce priveşte Acordul (sau non-acordul) pe BREXIT. Ultimul moment în care Statele Membre pot veni cu cereri ultimative, cu aprobarea sau, dimpotrivă, respingerea poziţiei britanice transmise în toate capitalele, însoţită, zilnic de notele de sinteză după rundele de negocieri de la Bruxelles. Desigur, interesele noastre sunt cele europene dar asta nu explică nicidecum faptul că numeroşii miniştri implicaţi teoretic în problematicile discutate, cu au ieşit să vorbească despre consecinţele pentru viitoarele politici economice şi sociale ale celor două poziţii bine definite, europeană şi britanică. Avem, am auzit, chiar un Ministru pentru problemele românilor de pretutindeni, o doamnă al cărei nume nu l-am văzut niciodată pomenit în sutele şi sutele de dezbateri organizate la Bruxelles pe tema viitorului statut al cetăţenilor europeni din UK, mai ales că, în ultimele zile, există schimbări foarte interesante.

De ce nu interesează pe nimeni, chiar nu pot să înţeleg. Numai că, deja se vede cu ochiul liber, despre România a început din nou să se vorbească cu extrem de mare îngrijorare, revin relatările de presă din ce în ce mai neplăcute despre o ţară semi-mafiotă, cum se spune folosindu-se sintagma rostită de un politician român din vârful ierarhiei. Şi, între timp, ne batem joc de noi şi nu pare că jocul descendent se va sfârşi. Păcat. Între timp, orizontul se înnorează a furtună grea.