Pivotul polonez: Pentru ce se înarmează Varşovia

Într-un moment în care Europa se dezarmează, Polonia se înarmează. Esenţială în acest proces de modernizare este intenţia Poloniei de a-şi dota, pe modelul Finlandei, flota de F-16 cu rachete de croazieră de tip JASSM, ideale pentru a fi folosite împotriva platformelor ruseşti S-300 şi S-400. În Europa, nicio altă ţară NATO nu mai deţine rachete JASSM. De Octavian Manea

Articol apărut în FP România nr 38 (ian/feb 2014)

„Dacă înţeleg bine, conceptul de putere în engleză este prea crud, are o anumită conotaţie preponderent cinetică. În mod paradoxal, cred că vechea noţiune sovietică, mult mai cuprinzătoare, a corelaţiei forţelor este mai adecvată lumii moderne. Cu alte cuvinte, toţi factorii materiali şi imateriali esenţiali pentru capacitatea unui stat de a-şi atinge obiectivele”, a spus Radoslaw Sikorski, la începutul lui februarie, pe scena Conferinţei de Securitate de la Munchen, rezumând concepţia poloneză despre „putere”. Este perspectiva poloneză programatică, aflată în centrul politicii externe a Varşoviei din ultimii ani. Este o noţiune folosită în raportul din 2011 prezentat de acelaşi ministru de Externe în faţa Seim-ului polonez: „în primul rând, trebuie să evaluăm realist resursele noastre – fie ele intelectuale, sociale, economice sau militare – în raport cu cele ale rivalilor. Trebuie să stabilim corelaţia puterii”.

Un an mai târziu, scanarea principalelor tendinţe regionale şi globale nu anunţă veşti tocmai pozitive pentru opţiunile Poloniei: puterea militară, economică dar şi prestigiul Vestului slăbiseră, într-un moment în care Statele Unite îşi reduceau cheltuielile de apărare, diminuându-şi influenţa europeană şi se concentra mai mult pe Pacific. În acest timp, Rusia, într-o efervescenţă geopolitică dintr-o altă epocă, depunea eforturi susţinute pentru „unificarea statelor post-sovietice într-un pol politic alternativ Europei”. Nici situaţia NATO nu este mai optimistă: dacă în 2007 Europa şi Canada îşi asumau doar 32% din factura presupus colectivă a Alianţei, în 2013 procentul a ajuns, pe fondul masivelor scăderi europene, la 27%. Este o disparitate imposibil de acceptat de un Washington nevoit să îşi reducă tot mai mult prezenţa continentală şi să transfere din ce în ce mai multe responsabilităţi şi cheltuieli spre aliaţii europeni. Restructurarea americană combinată cu declinul relativ al cheltuielilor europene de apărare, ca şi anunţul Moscovei că va investi 700 de miliarde de dolari în programe de modernizare militară în următorul deceniu, au indus Varşoviei percepţia unui amplu dezechilibru de putere pe flancul estic al NATO. Răspunsul nu a întârziat, ca de la o ţară preocupată profund de „corelaţia forţelor”, pregătind astfel reînarmarea poloneză.   

(Re)balansarea NATO

Istoric, nu este pentru prima dată când Varşovia reacţionează încercând să corecteze un dezechilibru vizibil de putere. Începând cu 2008, Polonia, prin politica sa externă şi de securitate, a militat activ pentru rebalansarea NATO, dinspre Vechea Europă spre Noua Europă. La acel moment, după aproape 10 ani de membership în cea mai de succes Alianţă din istorie, prezenţa NATO în Polonia echivala cu un centru de conferinţe doar pe jumătate finalizat: „asta nu prea ne dă încredere că NATO va apăra acest centru de conferinţe“, a spus atunci Sikorski. Dimpotrivă, exista aşteptarea că extinderea Alianţei trebuia urmată de crearea contextului adecvat pentru apărarea credibilă a noilor state membre prin infrastructura NATO. Toate acestea s-au spus la Bucureşti în aprilie 2008, cu câteva luni înaintea războiului ruso-georgian. În august 2008, nevoia de a corecta dezechilibrul dintre Noua şi Vechea Europă a devenit şi mai acută: „în NATO trebuie să ne întoarcem la fundamente“, avea să spună Sikorski în octombrie 2008, în emisiunea lui Fareed Zakaria de la CNN. Cu alte cuvinte cerea exerciţii live de apărare colectivă sub Articolul 5 al Tratatului de la Washington.

Pe acest fond, statele baltice şi Polonia au ajuns să se îndoiască masiv de capacitatea şi disponibilitatea Vestului de a le apăra în eventualitatea unei crize: „cu cât crezi mai mult în Vest şi în solidaritatea occidentală, cu atât mai puţin ai nevoie de hardware. Dacă nu crezi în Vest, ai nevoie de semnale clare că forţele sale sunt pregătite să vină în apărarea ta. La finalul zilei, ingredientele cheie ale articolului 5 sunt voinţa politică şi solidaritatea“, ne-a spus Ron Asmus în 2010, la Bucureşti, în timpul turneului de promovare a cărţii sale despre războiul ruso-georgian.

Acesta este contextul care a condus la elaborarea Raportului Albright, ale cărui recomandări au fost ulterior absorbite în Conceptul Strategic al Alianţei tocmai pentru a răspunde problemelor semnalate de statele plasate pe Flancul Estic al NATO. Din acest moment, Forţa de Răspuns a NATO îşi împarte atribuţiile expediţionare (out-of-area) cu cele tradiţionale de apărare teritorială. În plus, NATO promite să implementeze o politică robustă de exerciţii şi antrenamente, dublată de furnizarea unor „garanţii vizibile“ şi a unei capacităţi de ranforsare pentru toţi aliaţii. Toate aceste presiuni poloneze au avut un răspuns concret în noiembrie 2013, când Alianţa a organizat Steadfast Jazz, primul exerciţiu care a testat capacitatea NATO Response Force de a răspunde unui scenariu de articol 5 pe flancul estic. Pe lângă simulările live ale apărării colective sub umbrella NATO, Polonia a mai primit o serie de garanţii tangibile din partea SUA: bateria de rachete Patriot, scutul antirachetã, escadrila de F-16 a US Air Force, elaborarea primelor planuri de apă¬rare teritorială a Poloniei şi a statelor baltice din istoria Alianţei.

Fortăreaţa Polonia

Astăzi, reînarmarea poloneză are loc într-un moment în care Varşovia se află în plină recalibrare a priorităţilor de securitate, dinspre operaţiuni expediţionare desfăşurate în afara Europei, spre apărarea teritoriului naţional. Semnalele publice transmise sunt semnificative: „obiectivul nostru este să urmăm o politică de apărare care nu depăşeşte capacităţile, interesele şi nevoile poloneze. Vrem să terminăm cu politica nesăbuită, din prea mult exces de zel, a trimiterii de trupe în celălalt capăt al lumii“, declara preşedintele Komorowski în august 2013.

Încet, dar sigur, Varşovia se îndreaptă cu paşi repezi spre o „Fortress Poland“. Se accentuează o anumită concepţie de securitate: descurajarea convenţională, dar şi conştiinţa de frontieră geopolitică revin la modă. Pe acest fond, „lista de cumpărături“ poloneză anunţată până la sfârşitul deceniului sugerează investiţii în capacităţi configurate mai degrabă pentru politici anti-acces, de interdicţie regională (anti-access/area-denial), destinate să maximizeze costurile oricărei acţiuni ofensive împotriva Poloniei. Varşovia urmează să investească aproximativ 43 de miliarde de dolari în dezvoltarea unui sistem naţional de apărare antirachetă (diferit de componenta americană ce urmează să fie amplasată în 2018) şi în achiziţionarea de rachete anti-navă pentru paza de coastă, trei submarine convenţionale, drone. În plus, numărul celor de tancuri Leopard (128 în prezent) urmează să fie dublat, ceea ce „va transforma Polonia în cea mai grea armată din Centrul şi Vestul Europei“ (Dominik Jankowski, expert polonez cu profil internaţional).

Esenţială în acest proces de modernizare este intenţia Poloniei de a-şi dota, pe modelul Finlandei, flota de F-16 cu rachete de croazieră de tip JASSM, ideale pentru a fi folosite împotriva platformelor ruseşti S-300 şi S-400. În Europa, nicio altă ţară NATO nu mai deţine rachete JASSM. Polonia ar deveni prima pe o astfel de listă, alături de o ţară non-NATO, Finlanda – de altfel, două state cheie, aflate pe Flancul Estic şi Nordic al Alianţei. În această perspectivă, Polonia şi Finlanda par să dezvolte optici de securitate tot mai apropiate: „În regiunea Nordică/Baltică/Central Europeană începem să vedem o revenire a paradigmei descurajării. Este o temă tot mai prezentă în discuţiile regiunii. Iar asta presupune a avea capacităţile necesare pentru a-i da credibilitate. În Polonia, vedem apariţia unei perspective foarte apropiate de modul în care finlandezii gândesc descurajarea: capacitatea de a transmite clar oricărui agresor potenţial care ţara va fi foarte greu de luat. Dacă mediul de securitate continuă să se deterioreze, aceste state vor avea capacitatea de a răspunde şi cred vom vedea astfel de tendinţe nu doar în Europa Centrală, dar şi în Scandinavia, pe măsură ce Rusia continuă să îşi modernizeze armata”, ne-a spus profesorul Andrew Michta, fost director al GMF Varşovia.

Octavian Manea este editor asociat la FP România – anul trecut a beneficiat de o bursă Fulbright pentru finalizarea masterului în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs din Syracuse, Statele Unite.

la final, un citat din clasici 

Robert Kaplan, Chief Geopolitical Analyst, Stratfor: „Dată fiind istoria poloneză, Varşovia ar fi iresponsabilă să nu investească într-o formă de descurajare militară credibilă. Nu înseamnă că Polonia îşi face iluzia că poate învinge Rusia în război. Dar, la fel ca şi în cazul Taiwanului în faţa Chinei, logica dezvoltării unui sistem credibil de descurajare este de a face un potenţial război atât de costisitor pentru adversar încât să nu fie niciodată contemplat ca o opţiune viabilă. Mai mult, cred că Polonia niciodată nu a avut încredere în NATO sau în Europa. Întotdeauna a avut încredere doar în Statele Unite. Polonia şi România au participat în Afganistan şi Irak nu neapărat pentru că au aprobat aceste campanii, dar vroiau să demonstreze Pentagonului că sunt aliaţi de nădejde şi pentru a stimula în schimb implicarea Pentagonului în apărarea lor în caz de nevoie. Niciun oficial polonez nu va susţine că nu are încredere în Europa, în sens strategic. Nu vorbesc de economie. Nu mă interesează ce spun public. Mă interesează ce ar susţine în faţa unui test poligraf.”