Un Summit cu opţiuni inexistente. Rusia jubilează, Europa îşi caută identitatea
0
Vă spuneam că, pe fond, în cazul Summitului de la Riga, există jocurile vizibile. Apoi şi cele profunde. Mult mai importante, mai dificile şi cu prelugiri strategice infinit mai ample decât ceea ce putea să fie, pe plan strict tehnic, Parteneriatul Estic, aflat cred, acum, chiar şi pentru entuziaştii de odinioară ai ideii, foarte aproape de a-şi da obştescul sfârşit.
Şi, scuze, nici măcar unul eroic, grandios, asemeni luptătorului ucis pe câmpul de luptă cu sabia în mână şi cu certitudinea că Walhalla îl aşteaptă pentru a-i recompensa curajul.
Nici pe departe nu e aşa cu toate că, păstrând proporţiile şi limitele comparaţiei stric literare, de sacrificat s-au sacrificat mulţi pentru speranţa europeană promisă odată cu ivirea pe lume a Parteneriatului Estic. Sigur că nu s-a spus niciodată că asta trebuia să fie formula de tip anticameră pentru aderarea la UE, dar la fel de corect este să spunem că negaţia era însoţită de un zâmbet misterios şi plin de subînţelesuri, în sensul că: „voi faceţi, noi suntem aici ca lucrurile să se petreacă după un plan care va însemna îndeplinirea aspiraţiilor voastre europene”.
Şi aşa s-au născut, rând pe rând, partide pro-europene, au fost declanşate revoluţiile colorate, în ideea asta s-au împins sume considerabile înspre ONG-urile apărute, după cum le e obiceiul, precum ciupercile pentru a profita de binefăcătoarea şi generoasa ploaie de euro trimisă de UE, aşa a început să se clădească un eşafodaj de speranţe. Acestea, de la un moment dat, chiar luate în serios, chiar foarte în serios, de o parte considerabilă a populaţiei.
Acum, mesajul care se aude sună tot la fel, adică acela cu „recunoaşterea şi sprijinirea aspiraţiilor europene”, dar tăierea aripilor speranţei este brutală în ce priveşte procesul de aderare.
Drept urmare, pentru a înţelege dimensiunea problemei, trebuie să acceptăm, cu tristeţe, că la Summitul privind ţările acelea din est (Ucraina, R.Moldova, Georgia, Azerbadjian, Armenia, ba chiar Belarus – căci şi această ţară face parte din formatul iniţial al Parteneriatului) cel mai important subiect discutat a fost situaţia disperată a Greciei, cea aflată cu spatele la zidul falimentului de ţară.
Tema profundă a fost însă cea care priveşte gestionarea noii hărţi. Cea de putere şi influenţe care se creionează acum într-un context foarte special: un lanţ de stări conflictuale latente, aproape de deschidere sau chiar deschise, alături de cele explodate deja.
Priviţi pe harta de acum a Europei şi veţi constata că Uniunea Eopreană are pe toată graniţa de est şi pe cea de sud o multitudine de asemenea stări conflictuale – de la statele baltice, unde creşte presiunea minorităţii ruse, la Ucraina în război civil, la Marea Neagră – focar de tensiuni reale nu numai regionale dar şi cu posibilă participare internaţională, apoi Balcanii, unde sunt gata să răbufnească o serie de conflicte etnice importante pe fondul niciodată uitatelor masacre seculare dar şi mai noi, după destrămarea Iugoslaviei, continuând cu Grecia în stare de faliment naţional, apoi cu Mediterana unde, peste doar câteva săptămâni, poate începe cea mai mare operaţiune militară navală a UE....
În acest context, cine şi-ar lua răspunderea istorică de a provoca o reacţie finală a Rusiei prin trecerea definitivă peste „linia roşie” invocată în negocierile de la Malta dar, cum spunea recent Gorbaciov, niciodată respectată ca atare.
Ţările europene nu sunt gata să accepte un discurs mult prea ofensiv într-un moment în care se acumulează pe masele decidenţilor politici avertismente privind apariţia unor semnale asupra unei noi crize economice globale. Logica mai veche a planificatorilor militari i-a învăţat lecţia: „preferabil nu deschideţi dintr-odată mai mult de un singur front de luptă”. Drept urmare, încearcă să câştige timp pentru respiro.
Exact ceea ce face şi Putin, în speranţa că măcar jocurile cu sancţiunile se vor mai potoli (dacă nu chiar reduce, cum spunea azi o sursă de la Bruxelles) şi că se apropie timpul negocierii pentru un stat federal în Ucraina, model pentru construcţii viitoare, precedent de invocat în viitoarele zone în care va putea dobândi control.
Este vizibil că a ajuns la scadenţă întrebarea – extrem de incorectă din punct de vedere politic – dar care circulă intens la Bruxelles şi încă de ani buni: cine plăteşte pentru toate astea?
Europa s-a săturat să poarte povara financiară imensă, cu sume uluitoare, mii şi mii de miliarde de euro, cheltuite pentru democratizarea şi europenizarea ţărilor din spaţiul Balcanilor de vest, cele care ar urma în curând să se adauge clubului euopean, doar pentru a observa cu stupoare că, la prima scânteie, se scot imediat cuţitele conflictului etnc, că nu despre Europa unităţii se vorbeşte la început, ci despre împlinirea visului Albaniei Mari, spre exemplu....
240 de miliarde acordate Greciei din care 170 plătite până acum, bani evaporaţi pe nimic şi cu rezultate zero...
Bani uriaşi trimişi în Ucraina, direct şi sub formă de multiple ajutoare umanitare...situaţia este din ce în ce mai dramatică, exact aşa cum începe să se profileze şi în draga noastră Republică Moldova.
Rusia, la rândul său, s-a săturat de izolarea internaţioinală în care a intrat şi nici nu mai poate susţine efortul de aprovizionare totală a regiunilor separatiste, asta în actualele condiţii de recesiune şi în prezenţa previziunilor economice care preconizează o contracţie putrenică a pieţei ruse pentru anul viitor,
Şi atunci?
Sigurul răspuns este că, evident, se discută o altă agendă, mult mai comprehensivă, din care amănunte precum acordul despre care veţi auzi azi, acela cu Ucraina privind zona de liber-schimb cu UE, nu sunt decât detalii. De ce? Pur şi simplu deoarece este un act de profundă ipocrizie politică să credem cumva că UE sau Rusia vorbesc despre Ucraina ca despre o ţară normală, dat fiind că este un teritoriu cu dublu control.
Atunci unde e zona de liber schimb? Nu e. Sau nu e încă.
Amintiţi-vă că, în urmă cu ceva timp, Preşedintele Romano Prodi, alături de Preşedintele Putin, promiteau paşi viitori importanţi spre constituirea unei zone de liber schimb comune, comisia de experţi având şi acum la dispoziţie vrafurile de dosare de negociere.
Este posibil ca un asemenea acord – sau unul de dimensiuni şi acoperire similare – să fie în vederile marilor jucători, pentru a echilibra un spaţiu balanţă, având la mijloc UE: de o parte acordul de liber-schimb cu SUA şi de alta, un acord cu Federaţia Rusă sau cu Uniunea Eurasiatică.
Ştiu că, odată, o asemenea discuţie a existat într-un club oarecare, se vorbea despre un spaţiu integrat al nordului, bazat pe o coaliţie de interse, tradiţii culturale şi, în definitiv, de ce nu, cu o identitate iudeo-creştină comună.
Nu ştiu cât este de posibil, dar presiunea de a rupe cumva cu impasul de acum este enormă, odată cu conştiinţa că formele fond pot fi nu numai ridicole, ci au şi un asemenea grad de nocivitate, încât pot precipita lumea spre dezastru.
Odată cu acest Summit de la Riga se încheie un capitol. Să vedem ce începe. Căci, fiţi siguri, mişcarea de profunzime a început deja.
Se încarcă comentariile...
