Ceea ce, tehnic, ar duce la o nerecunoaşte a unei autoproclamate Republici Catalane rezultată dintr-un proces de secesiune care să spargă unitatea naţională constituţională a Spaniei, unul dintre Statele sale membre. Ceea ce pare a fi cea mai normală şi legal justificată atiutudine în termenii clar definiţi ai Tratatului şi acordurilor internaţionale.

Numai că, exact în acest moment în care unitatea europeană ar fi trebuit să fie marele argument de forţă care să demonstreze Statelor Membre, dar şi comunităţii internaţionale că există o coerenţă logică a politicilor comunitare pe care se pot baza la nevoie, realitatea dovedeşte că lucrurile nu stau deloc aşa. În cazul Cataloniei, NU avem o poziţie unitară a liderilor europeni, ci doar poziţii naţionale, cum ar fi cea a Franţei sau Italiei, care au declarat deja că nu vor recunoaşte o Declaraţie de independenţă a Cataloniei. De partea cealaltă, avem foarte controversata declaraţie a lui Jean Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene care spunea următoarele: „Comisia Prodi, Comisia Barroso şi cea pe care o conduc am spus întotdeauna că vom pune mereu pe prim plan respectarea deciziilor Curţii constituţionale spaniole şi ale parlamentului spaniol... dar este evident că, în cazul în care va apărea un vot pozitiv pentru independenţa Cataloniei, vom respecta această alegere“. Adăugând însă:

Catalonia nu va putea deveni membră UE de pe o zi pe alta. Ea va fi supusă unui proces de aderare aşa cum a fost cazul cu toate Statele Membre care au venit alături de noi după 2004, iar asta nu se face pur şi simplu pocnind din degete.“

De aici, raza de speranţă a independentiştilor din Catalonia şi din alte zone ale Europei cu toate că, pe fond, mesajul este clar: nu este vorba despre o recunoaştere a rezultatelor unui referendum ilegal pentru independenţă, ci a unei eventual referendum legal organizat, al unei decizii negociate şi recunoscute ca atare de instanţele naţionale ale statului respectiv.

O ambiguitate a instituţiilor europene de care unii profită din plin atâta timp cât de la Bruxelles nu a sosit afirmaţia în clar: „nu vom recunoaşte rezultatele unui referendum ilegal!“. De aici, toate deschiderile posibile. Iată poziţia unui oficial de nivel înalt dintr-un Stat Membru (partener strategic al României), Zoltán Kovács, purtătorul de cuvânt al guvernului ungar, care declara într-o conferinţă de presă ţinută, foarte interesant, chiar la Bruxelles:

Ungaria va respecta voinţa poporului... Voinţa poporului este singurul lucru care contează, aceasta este poziţia noastră... Este vorba despre o problemă internă a Spaniei şi a poporului catalan, iar decizia ar trebui să fie doar a lor, trebuie să respectăm voinţa poporului, asta se numeşte democraţie.“

Asta este, pur şi simplu, o negare completă a valorii tuturor mesajelor, deciziilor şi poziţiilor luate de Guvernul spaniol, care tocmai ce declarase, pe baza unei decizii a Tribunalului Constituţional, că referendumul este ilegal şi, ca atare, orice rezultate ulterioare ce vor fi prezentate nu vor putea fi luate în considerare. Mai mult, atât premierul Mariano Rajoy, cât şi liderul catalan Carles Puigdemont fuseseră de acord asupra unui singur lucru esenţial: ceea ce se întâmplă în Catalonia nu este o criză locală, ci una europeană.

Ruptura unităţii europene asupra subiectului este o problemă crucială, căci semnificaţiile declaraţiei purtătorului de cuvânt al Guvernului Ungariei pot fi descifrate pe mai multe paliere.

În primul rând, arată că, cel puţin în acest caz, unitatea europeană de abordare este aleatorie. Şi asta nu într-un moment oarecare, căci, aşa cum se ştie, posibila Declarare a independenţei de către Parlamentul regional din Catalonia ne-ar pune în situaţia de a asista la prima secesiune teritorială din cadrul unui Stat Membru UE, precedent cu valoare dramatică şi generator de extrem de probabile efecte similare şi în cazul unor alte state unde există, în diverse stadii de evoluţie, mişcări naţionaliste independentiste care vor considera „precedentul Catalonia“ drept calea de urmat.

În al doilea rând, se vede că poate fi confirmat, pe cale de consecinţă directă, primul şi cel mai important punct: chiar în cazul în care blocul UE ar dori să transmită un mesaj de nerecunoaştere a legalităţii procesului respectiv, asta s-ar putea să nu implice, aşa cum ar fi logic, o poziţie asumată în acelaşi sens, în mod automat, de către fiecare dintre Statele Membre. Apare posibilitatea ca unul dintre aceste state poate spune, implicit, că recunoscând valoarea opţiunii populare (chiar dacă exprimată printr-un referendum ilegal), va punea ajunge să recunoască unilateral o declaraţie unilaterală de independenţă. Adică, mai precis, s-ar putea ajunge la situaţia rocambolească de a avea din partea UE ca reprezentantă oficială a Statelor Membre componente o declaraţie de nerecunoaştere a existenţei Republicii Catalonia şi de a avea, în acelaşi timp, cel puţin din partea unui Stat Membru recunoaşterea oficială a existenţei statului rezultat din secesiune?

În al treilea rând, şi asta ar trebui să ne intereseze direct, mesajul respectiv, din punctul meu de vedere, trebuie înţeles şi ca având o bătaie cu mult mai lungă, adresat fiind şi altor zone din Europa care, astfel, află că Ungaria ar putea sprijini oficial o declaraţie unilaterală de independenţă, chiar dacă toate procedurile prin care se ajunge la ea sunt declarate ca fiind împotriva legii de către Statul Membru pe teritoriul căruia se desfăşoară evenimentele respective.

Cel puţin aşa l-au înţeles unii. Şi nu cred că este o simplă coincidenţă că, doar la patru zile după referendumul ilegal din Catalonia, partidele ungureşti radicale din Transilvania au ieşit la atac frontal împotriva integrităţii şi unităţii statului naţional românTransilvania nu este România (…) De-a lungul istoriei, Transilvania a fost de mai multe ori un principat de sine stătător, decât o parte a unei ţări”, se spune în comunicatul comun al liderilor politici maghiari extremişti, reprezentanţi în Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT) şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania (PPMT). Asta după ce, pe 1 octombrie, chiar în ziua în care se ţinea în Catalonia referendumul declarat ilegal de justiţia spaniolă, domnul Viktor Orban declara la Floreşti, în judeţul Cluj, că:

Ungaria este suficient de puternică pentru a-şi asuma răspunderea pentru maghiarii din Transilvania.“

Iar propaganda rusă, exact în aceeaşi perioadă, transmitea pe situl Sputnik.ro un material anonim intitulat „Sondaj: Referendum pentru autonomia secuilor după modelul Catalonia“ (aveţi aici textul integral). Cred că, spre stupefacţia celor care au publicat acest text, rezultatul votului, cel puţin în statistica de azi dimineaţă, dă 81,8% voturi „împotrivă“ şi doar 18,2% „pentru“.

Asta arată, mai clar decât orice altă demonstraţie, care este la noi (dar cum s-a întâmplat în Spoania şi chiar în Catalonia) procentul real al celor care înţeleg valoarea funcţionării unui stat unitar puternic în toate dimensiunile sale constituţionale, parte integrantă a spaţiului integrat european şi euro-atlantic. Perfect adevărat şi normal, dar asta este oare şi suficient pentru a fi demontate şi oprite viitoare exemple tip Catalonia în interiorul UE, chiar dacă criza spaniolă va fi rezolvată în momentul în care fie secesioniştii, acum din ce în ce mai izolaţi, vor renunţa la proclamaţia respectivă sau, în caz contrar, vom vedea cum Guvernul spaniol va aplica prevederile constituţionale şi va face primul pas spre aplicarea art. 155 din Constituţie (niciodată invocat până acum) şi, ca prim pas într-un proces complex, va anula statutul de autonomie al Cataloniei? Teoretic, aşa ar trebui. Practic însă, cred că aceste încercări de dinamitare a ordinii constituţionale din ţările membre UE va continua neabătut, susţinut de toţi cei care văd în asta posibilitatea de a dinamita din interior proiectul european.

Iar acum, după cum vedem, au reuşit, cel puţin, cu mare succes. să provoace cea mai mare criză politică prin care a trecut Spania în ultimele decenii. Să o vedem rezolvată şi, dacă se poate, liderii politici europeni să tragă învăţămintele politice imediate care se impun. Poate, cine ştie, chiar şi ai noştri vor vrea să facă asta.