România, în unghiul mort al politicii internaţionale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tomasz Szatkowski, subsecretar de stat în Ministerul Apărării polonez, a ţinut un discurs la Londra pe tema securităţii flancului de est al NATO. Cuvinte ca „Romania” sau „Black Sea” n-au fost menţionate nici măcar o singură dată. Şi nici nu e de mirare.

Pe 19 mai Tomasz Szatkowski, subsecretar de stat în Ministerul Apărării polonez, s-a aflat la Londra pentru discuţii cu oficiali britanici în vederea summitului NATO de la Varşovia. Cu această ocazie a participat şi la un eveniment organizat de RUSI – principalul think-tank britanic pe probleme de apărare – şi de ambasada poloneză, pentru comunitatea de experţi pe apărare şi politică externă din UK.

               Două lucruri ies în evidenţă şi pot fi puncte de reflecţie pentru România. Primul ţine de felul în care Polonia – eternul etalon în dezbaterea autohtonă – îşi promovează interesele pe plan internaţional, în capitalele europene. Cazul de faţă este poate cel mai relevant având în vedere influenţa UK în NATO, pe de o parte; şi în relaţia cu America, pe de altă parte. Polonia înţelege foarte clar că pentru a fi auzit la Washington – unde se iau cu adevărat deciziile importante – trebuie să fii în primul rând văzut la Londra.

               Desigur că vizita lui Szatkowski – educat şi la Londra – a fost direct legată de statutul Poloniei de ţară gazdă a summitului. Dar în acelaşi timp este un exemplu – minor, trecător – despre cum obiective tehnice se îmbină cu scopuri mai largi de lobby politic şi relaţii publice care vizează nu doar nivelul oficialilor de stat, ci şi restul comunităţii de experţi ce influenţează percepţiile şi politicile guvernamentale din alte ţări. Nu e nimic deosebit, nici măcar dificil, în această abordare. Pentru orice ţară cu o politică externă serioasă, e o chestiune de rutină. Pentru România, mai puţin.

               Al doilea lucru de remarcat legat de evenimentul de la RUSI este conţinutul şi mesajul discursului subsecretarului de stat polonez, evident centrat pe problemele de securitate NATO în relaţia cu Rusia. Cuvinte ca „Romania” sau „Black Sea” n-au fost menţionate nici măcar o singură dată. (Au apărut doar în sesiunea ulterioară – off the record – de întrebări şi răspunsuri, şi doar marginal în contextul unei întrebări legate de altă ţară din regiune.) Nu se poate imagina o ilustrare mai clară a faptului ca „flancul de Est” al NATO, cel puţin pentru Polonia, înseamnă în primul rând – ca să nu zic exclusiv – zona baltică. Iarăşi, nu e nimic nou în asta, teoretic – ştim că fiecare stat îşi urmăreşte propriile interese, chiar şi în cadrul unei alianţe – dar este util de observat ce forme ia această politică în practică.

De asemenea, astfel de momente pot ajuta la debarasarea de iluzia că România este, poate fi, sau chiar că ar trebui să fie cumva în aceeaşi categorie cu Polonia sau să aspire la vreun tandem geopolitic local dincolo de cooperarea de rutină pe linie NATO. Diferenţele de priorităţi şi context strategic între cele două ţări sunt foarte mari, iar compromisurile politice necesare unei coordonări foarte strânse ar fi contraproductive.

În plus, chiar dacă Bucureştiul ar vrea, nu prea ar putea. România e slabă, singură – inexistentă? – din punct de vedere politic la nivel european, şi dependentă  la nivel de politici intra- NATO de sprijinul american. Primele două dimensiuni se pot – teoretic – ameliora, prin investiţii şi mai mult talent real. A treia e o chestiune de opţiune strategică (binevenită, în opinia mea). Împreună, toate trei sugerează că România trebuie să se concentreze în primul rând pe consolidarea poziţiei sale prin eforturi proprii serioase, interne şi externe, decât prin diverse artificii şi formule iluzorii de „parteneriat strategic” cu diverşi vecini, şi alte minuni. (Strict pe linie militară, chiar şi „scutul” anti-rachetă dă mai mult iluzia unei securităţi: nimic nu se poate substitui unei apărări naţionale puternice, în care Bucureştiul trebuie acum să investească de urgenţă.)

Conceptul central, ideea călăuzitoare a politicii externe româneşti din ultimii – deja mulţi – ani a fost şi este legat de promovarea ideii de „securitate în zona extinsă a Mării Negre.” Dincolo de sensul strict militar în contextul intereselor naţionale permanente româneşti, aceasta s-a imaginat a fi zona de expertiză şi „unique selling point”-ul României în contextul politic euro-atlantic. Poate summit-ul de la Varşovia este un moment bun să se tragă linie sub această politică şi să se vadă ce s-a obţinut pentru statutul internaţional al României (că din punct de vedere al securităţii, mişcarea Rusiei în Crimeea a resetat toate calculele). Mici exemple precum discursul subsecretarului de stat polonez la Londra, sau absenţa aproape totală din dezbaterea publică internaţională a subiectului Mării Negre în conjuncţie cu România, ar putea sugera că acest concept strategic românesc nu dă randamentul dorit. Repetarea ad nauseam a sloganului „securitatea Mării Negre” poate deveni contraproductivă şi poate avea costuri de oportunitate pentru diplomaţia românească. Această ţară ar putea avea şi alte lucruri de zis în Europa şi la nivel NATO, inclusiv pe axa sudică. Dar pentru asta trebuie să facă eforturi concrete, nu să aştepte pasivă un fel de recunoaştere din partea altora a vreunei importanţe speciale imaginată uneori în mediile politice şi publice româneşti.

Realitatea este că aşa-zisul avantaj naţional dat de „poziţia strategică” a României e doar un mit. Geostrategic, România este într-un unghi mort. Este plasată în afara celor două axe strategice care contează în această parte a lumii: Est-Vest (Rusia/Ucraina-Europa Centrală), şi Sud-Est-Nord-Vest (Turcia/Grecia-Europa Centrală). Asta e bine pentru securitate (de exemplu, rutele migratorii ocolesc România, iar punctele focale ale marilor războaie au fost de asemenea în afara acestui spaţiu), dar nu şi din punct de vedere economic (vezi proiectele de tranzit energetic din zonă, sau rutele de tranzit comercial). Cu alte cuvinte, „poziţia strategică” a României poate funcţionează bine, într-un fel, pentru Bucureşti, dar nu prezintă o atractivitate deosebită în sens geopolitic pentru partenerii europeni. După cât se pare, legătura cu o Mare Neagră dominată de Rusia şi de utilul „aliat” turc este chiar şi mai puţin interesantă.

Problema şi mai mare este că România se află de asemenea într-un unghi mort din punct de vedere politic-internaţional: adică este un actor care pur şi simplu aproape că nu există în conştiinţa Vestului când vine vorba de teme de apărare şi politică nu doar europeană, dar chiar est-europeană. Observaţiile Oanei Popescu asupra conferinţei de securitate de la Munich din februarie 2016 sunt edificatoare în acest sens, deşi surprind doar unul din evenimentele de pe agenda internaţională.

În analize, articole, conversaţii, reportaje, ştiri de presă, dezbateri – publice şi private – în forum-uri de specialitate, România nu numai că nu este reprezentată de autori/specialişti/oficiali români (care nu sunt citaţi de nimeni niciodată), dar nu este nici măcar prezentă ca subiect. Parcă nu există. Ocazional este menţionată la „et cetera,” în enumerări ale ţărilor din zonă. Şi cu toată concentrarea obsesivă pe „securitatea Mării Negre” – începută cel puţin în timpul mandatului Băsescu I – România nu a avut aproape nimic de spus legat de acţiunile Rusiei în Ucraina şi Crimeea, care să fie remarcat undeva în Vest, nici prin voci oficiale, nici prin vocea vreunui specialist din acest stat vecin cu teatrul de operaţiuni.

Iar aici ajungem probabil la una din rădăcinile problemei: faptul că România nu are oameni angrenaţi în circuitul politic şi de idei internaţional. La nivel de oficiali şi politicieni, este aproape ridicol să mai ridicăm această problemă, având în vedere cum arată clasa politică românească în general precum şi nivelul prezidenţial în special. Dar este important să realizăm că acest lucru chiar are consecinţe pe plan internaţional; poate că românii s-au resemnat cu ce se întâmplă în ţară şi acceptă că lucrurile tot se târăsc înainte într-un fel sau altul. Însă „în afară” chiar contează cum te prezinţi, pentru că nimeni nu o sa-ţi apere interesele pentru tine. Iar dacă nu te prezinţi, nu exişti – şi nu contezi.

În fine, la nivel de experţi independenţi, fie din zona academică, fie din zona think-tank-urilor (care de fapt nu prea există în România), situaţia e similară în privinţa rezultatelor (adică, prezenţă infimă în Vest în raport cu mărimea şi potenţialul României). Specialişti pe Europa de Est din think-tank-uri londoneze, de exemplu, spun foarte franc că atunci când lucrează la o analiză a regiunii şi vor să aducă perspective locale ştiu cu cine pot să lucreze pentru un punct de vedere baltic, polonez, slovac, ungar etc – dar pentru România nu au nici un reper.

Nu ar trebui să ne mire. E o corelaţie directă aici cu faptul că România nu are nici o universitate în primele multe sute de poziţii ale clasamentelor academice internaţionale. Sau cu faptul că această ţară nu e cunoscută pentru nici un think-tank autohton sau conferinţă internaţională de specialitate – spre deosebire, de Slovacia cu GlobSec, de exemplu. Sau cu faptul că în România, subiectul apărare/securitate este în continuare extrem de opac sub aspectul informaţiilor publice. Alte elemente de unicitate internaţională care ar putea – cine poate şti? – explica la-fel-de-unica absenţă externă a României ar fi instituţii precum Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (fondată de fostul ministru Oprea) sau precum chiar principalul serviciu de informaţii al ţării, care este şi singurul militarizat din NATO şi cel mai mare din UE. Oricare ar fi cauza, cert este că în România, spre deosebire de celelalte ţări din zonă, nu s-a dezvoltat o comunitate independentă şi contectată internaţional de experţi pe probleme de securitate, apărare şi politică externă. Iar asta ţine România în afara schimbului de idei şi a jocului politic euro-atlantic.

 România se află într-un unghi mort al politicii internaţionale: este participantă la trafic, dar nu se vede nicăieri, şi are un risc ridicat de accident. Aceasta nu e doar o problemă estetică, sau superficială – şi nici ceva ce se poate îndrepta peste noapte. Rezultatele în politica externă, precum şi statutul internaţional al ţării, depend numai într-o măsură relative mică de conceptul strategic ce ghidează Bucureştiul. Aici, teoretic,  lucrurile se pot schimba mai rapid dacă se renunţă la ce nu funcţionează şi se adoptă idei noi care să ţină cont de dezavantajele geostrategice ale ţării.

Mult mai importantă, în special pe termen lung, este prezenţa şi influenţa punctului de vedere naţional în capitalele şi în circuitele de idei din Vest. Micul detaliu al vizitei lui subsecretarului de stat Tomasz Szatkowski la RUSI e doar un exemplu banal, de rutină, selectat din abordarea Poloniei. Comparativ, abordarea României este cel mai bine ilustrată de trimiterea la Londra a unui nou ambasador.

Sunt multe aspecte care pot fi luate în discuţie cu privire la politica externă românească. Dar cel mai important este să existe cu adevărat – nu la Bucureşti, ci „pe teren.” 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite