Analiză realizată de George Scarlat*

O altă naraţiune, de sens opus, susţine însă abordările grupului de la Vişegrad ca fiind manifestări ale suveranismului, în confruntare cu birocraţi nealeşi de la Bruxelles, cu presupusul hegemonism al Germaniei, sau cu reţele subversive de tip Soroş, care ar urmări să distrugă naţiunile europene prin promovarea ideologiei progresiste.

Din punct de vedere românesc, povestea numită „Grupul de la Vişegrad“ ar trebui să fie privită şi din alte perspectivă. O privire din unghiul războiului pentru supremaţie culturală, dar şi al geopoliticii şi concurenţei dintre naţiuni, ar fi utilă pentru înţelegerea contextului în care se află România. Grupul de la Vişegrad este de fapt sinonim cu Europa Centrală, iar aceasta, la rândul ei, este un construct pur politic, fără temei geografic sau istoric. Sintagma este menită să afirme excepţionalismul, de fapt supremaţia culturală şi morală a naţiunilor din Grupul de la Vişegrad asupra altora, inclusiv a românilor. Şi cine deţine supremaţia culturală beneficiază sau aspiră să beneficieze şi de supremaţia politică.

La început a fost „Mitteleuropa“

Noţiunea de Europa Centrală nu a existat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Cea mai mare parte a teritoriului actual al statelor din grupul de la Vişegrad făcea parte din imperiile german şi austro-ungar, cu excepţia părţii centrale şi de răsărit a Poloniei, care făcea parte din Rusia. Germania şi Austro-Ungaria erau Europa şi nimeni nu se gândea atunci că aceste imperii s-ar întinde peste mai multe „Europe“, Occidentală, Centrală, Răsăriteană.

„Mitteleuropa“ în 1918, după înfrângerea Rusiei şi României pe frontul de răsărit. Cu gri sunt Puterile Centrale, precum şi teritoriile ocupate, controlate sau anexate de acestea.

Europa Centrală a apărut prima dată ca o noţiune politică. Ideea a fost lansată de germani şi a fost sistematizată în toiul Primului Război Mondial de către politicianul german Friedrich Naumann, prin publicarea în anul 1916 a volumului „Mitteleuropa“. Termenul german „Mitteleuropa“ se traduce în limba română prin Europa Centrală. Ideea de bază era ca statele şi teritoriile aflate între Franţa şi Rusia să fie dominate de Germania din punct de vedere economic şi politic, pentru că numai astfel puterea Germaniei ar fi egalat puterea imperiilor mondiale ale Angliei şi Franţei.

Al Doilea Război Mondial şi războiul rece îngroapă mitul Europei Centrale

Europa Centrală după Tratatul de Pace de la Paris din 1919. Cu roşu frontierele Germaniei şi Austro-Ungariei din 1914.

Aparent, Primul Război Mondial a îngropat viziunea despre Europa Centrală, odată cu înfrângerea Germaniei şi dezmembrarea Austro-Ungariei. Europa Centrală a fost divizată în mai multe state dintre care unele adversare între ele.

Germania, deşi învinsă după Primul Război Mondial, a ieşit considerabil întărită din punct de vedere geopolitic. În 1914 Germania era limitată la sud şi est de două puternice imperii care îi împiedicau expansiunea: Rusia şi Austro-Ungaria. În locul acestor mari puteri, după Tratatul de Pace de la Paris Germania s-a trezit că se învecinează cu o puzderie de state vulnerabile şi dezbinate între ele. Acest fapt a încurajat expansiunea, sub conducerea agresivă şi imperialistă a naziştilor. Realizarea „Lebensraum“, spaţiul vital pentru germani revendicat de Hitler, viza cucerirea teritoriilor din Europa Centrală, de la Marea Baltică şi din Răsărit. În contextul geopolitic de dinainte de 1914, cu Germania strânsă între Franţa, Austro-Ungaria şi Rusia, ideea ar fi părut nebunească, însă în anii 30 naziştilor li s-a părut realizabilă, şi astfel s-a declanşat conflagraţia mondială.

Europa Războiului Rece şi Cortinei de Fier: Nu exista Europa Centrală, ci doar Estul şi Vestul

Odată cu Reichul nazist a dispărut şi termenul de Europa Centrală, repudiat în perioada postbelică din cauză că părea ceva dubios, o miză a celor două războaie mondiale. Europa a fost despicată în două de Cortina de Fier, la fel şi Germania. Nu mai exista nicio Europă Centrală, ci doar Estul şi Vestul. R.D Germană, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Bulgaria, au devenit „Estul Europei“ sau „Eastern Europe“ în terminologia anglo-saxonă. Peste râul Elba, graniţa dintre cele două Germanii, se afla Vestul.

Europa Centrală fără germani şi evrei este o ficţiune

Dacă a existat vreodată o entitate culturală şi istorică numită Europa Centrală, această a fost strivită cu multă vreme în urmă, ca urmare a celor două războaie mondiale şi apoi a instaurării regimurilor comuniste. Europa Centrală a însemnat de fapt spaţiul german, limba şi cultura germană. Din punct de vedere politic, cea mai mare parte a teritoriului actual al statelor din Grupul Vişegrad a aparţinut imperiilor de limbă germană, Austro-Ungaria şi Germania, cu excepţia regiunii centrale şi estice a Poloniei, care a făcut parte din Imperiul Rus, dar şi în Polonia centrală, după cum se vede pe harta etnică de mai jos, oraşele erau populate în majoritate de germani. Limba germană era „lingua franca“, limba de comunicare a oamenilor aparţinând unor popoare diferite. Germana era şi limba culturii, educaţiei şi ştiinţei în această regiune.

  1. Cu albastru, teritoriile locuite de etnici germani în anul 1933.
  2.  Cu galben, frontierele imperiilor german şi austro-ungar în anul 1914.
  3. Cu oranj, frontierele externe ale „Grupului de la Vişegrad în prezent

Ca urmare a celor două războaie mondiale suprafaţa Reichului german din 1914 s-a diminuat în total cu 33% în favoarea Poloniei. După 1945, germanii au fost expulzaţi cu forţa din statele care compun actualmente Grupul de la Vişegrad. Între lunile mai-august 1945, din Cehoslovacia au fost expulzaţi circa 3 milioane de germani. Pe teritoriile germane care urmau a fi anexate de Polonia după război se estimează că se aflau circa 11 milioane de germani la începutul anului 1945. Cea mai mare parte dintre ei au fugit apoi din calea ofensivei sovietice. Circa 4,5 milioane dintre aceştia, care au ales să rămână la casele lor, au fost apoi expulzaţi în Germania de autorităţile poloneze. În 1945, Ungaria a cerut şi a primit aprobarea Moscovei pentru a expulza circa 250.000 germani, şvabii dunăreni.

Expulzarea germanilor din Ungaria după 1945

Alături de administraţiile germană şi austro-ungară şi de supremaţia limbii şi culturii germane în regiune, al treilea liant al aşa-numitei Europe Centrale erau evreii. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în regiune se afla cel mai mare număr de evrei din lume, în special în Polonia. Evreii intraseră în elita economică şi culturală şi cei mai mulţi dintre ei erau de expresie culturală germană. Evreii însă au căzut victimă Holocaustului. În Polonia au pierit 2,5 milioane evrei, în Ungaria circa 600.000, iar în Cehoslovacia 300.000.

Fără germani şi evrei, nu se mai poate vorbi de o entitate numită Europa Centrală, cu un specific cultural aparte. Cu atât mai puţin se poate vorbi de cosmopolitismul şi multiculturalismul acestei regiuni. În 1918, imperiile au fost înlocuite de state naţionale, care apoi au devenit omogene etnic ca urmare a Holocaustului şi dislocărilor de populaţii de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Mitul arhitecturii baroce ca origine şi numitor comun al Europei Centrale

Ansambu de arhitectură barocă: Mânăstirea Smolnîi, din Sankt Petersburg, Rusia

Constructului politic „Europa Centrală“, devenit sinonim cu Grupul de la Vişegrad, i s-a mai atribuit drept numitor comun şi arhitectura barocă, religioasă şi civilă, care poate fi întâlnită în oraşele din regiune. Cehul Milan Kundera, un adevărat ideolog al mitului Europei Centrale, afirma în celebrul său eseu, „The tragedy of Central Europe“:

„Natura specifică a Europei Centrale a apărut subit printr-o extraordinară explozie a artei baroce, un fenomen care a unificat această vastă regiune de la Salzburg la Vilnius“.

Iată aşadar barocul sistematizat  ca argument în favoarea mitului central-european. Acest stil arhitectonic fost instrumentat în vederea construcţiei mitului şi a demonstrării unităţii culturale a statelor Vişegrad, ceea ce reprezintă un adevăr circumstanţial. Este adevărat că în Europa Centrală sunt numeroase clădiri construite în stil baroc, dar acest stil nu s-a născut aici, ci în Italia, la 1600, şi nu reprezintă un specific al statelor Vişegrad, ci al întregii Europe. Barocul s-a răspândit din Portugalia până în Rusia şi Imperiul Otoman, pur şi simplu pentru că era o modă, iar ţarilor şi sultanilor li s-au părut frumoase şi impresionante clădirile baroce. După criteriul ariei de răspândire a arhitecturii baroce ca definire a Europei Centrale, atunci Moscova, dar şi Constantinopole/Istanbul cu Palatul Dolmabahce şi geamiile sale baroce şi-ar găsi cu siguranţă locul în inima Europei Centrale.

Baroc otoman: Geamia Ortakoy din Istanbul FOTO Flickr.com/Jose

Convenţional, barocul târziu a durat cam până pe la 1780 în Europa, perioadă în care Principatele Române aveau alte griji decât barocul, cum ar fi fost scurgerea a circa 40-50% din venitul naţional către Înalta Poartă sub forma tributului anual şi a peşcheşurilor către marele vizir şi alte paşale, devastările produse de războaiele ruso-austro-turce duse pe teritoriul lor, sau instabilitatea domniilor fanariote, care durau uneori şi câteva luni, domnii fanarioţi având singura preocupare să recupereze rapid banii plătiţi sultanului şi marelui vizir pentru a fi numiţi în funcţie, iar apoi să apuce să se îmbogăţească înainte să fie numit altcineva în locul lor. Construcţia de clădiri publice, fie ele şi baroce, nu erau pe agenda grecilor fanarioţi. Cu toate aceste vicisitudini al istoriei, românii au dat dovada creativităţii lor prin stilul arhitectonic brâncovenesc, care a înflorit cam în aceeaşi perioadă cu barocul, şi care ne-a lăsat drept moştenire bijuterii ca Biserica Stavropoleos din Bucureşti sau Palatul de la Mogoşoaia.

Baroc românesc: Palatul de la Mogoşoaia

De altfel, unii autori, istorici de artă, au dat supranumele de „baroc valah“ sau „baroc brâncovenesc“ acestui stil arhitectonic. Barocul brâncovenesc a fost şi o manifestare a iluminismul românesc, cu cărturarii săi, explozia tipăriturilor în limba română, academiile domneşti, domniile lui Matei Basarab, Vasile Lupu, urmate de Şcoala Ardeleană şi Dimitrie Cantemir, iluminism care s-a născut sub influenţa celui occidental.

Palatul CEC din Bucureşti, un monument în stil eclectic. În plan îndepărtat, Hotel de France, distrus de cutremurul din 1977 şi Galeriile Lafayettes (magazinul Victoria în prezent)

Îndată ce românii au fost în măsură să îşi construiască propriul stat, care să asigure atât stabilitatea şi securitatea, precum şi bugetele necesare marilor lucrări publice, au dovedit un sincronism perfect cu curentele din epocă. Dacă românii au pierdut pasul cu evoluţiile din Occident de-a lungul secolului XVIII, în schimb au construit la sfârşitul secolului XIX superbe edificii în stil eclectic, dominant în epocă în Europa, cum ar fi Palatul CEC, Palatul Poştelor sau Ateneul Român. Eclectismul era mult mai apropiat firii românului, deprins să ia câte ceva din toate. La începutul secolului XX apăruse în Europa stilul arhitectonic Art Nouveau, românii replicând în acest sens cu construcţia Cazinoului din Constanţa în anul 1910, o frumoasă mostră de arhitectură Art Nouveau.

Bd Magheru în perioada interbelică. O rezervaţie de arhitectură cubistă unică în Europa

În perioada interbelică, românii au depăşit etapa sincronismului cu Occidentul şi chiar au trecut în avangardă. Bulevardele Magheru-Bălcescu din Bucureşti sunt sau au fost o uimitoare rezervaţie de arhitectură cubistă. Bulevardele cubiste ale Bucureştilor au fost distruse parţial de cutremurele din 1940 şi 1977 şi desfigurate de comunişti prin 1960, prin inserarea câteva blocuri kitsch, ca nişte plombe, printre clădirile cubiste construite în perioada interbelică.

Bulevardele Magheru-Bălcescu (în epocă numite Take Ionescu şi Brătianu) au fost construite în anii 1930. Spre comparaţie, arhitectul Le Corbusier, maestrul cubismului pe plan mondial, a construit centrele guvernamentale din Brasilia şi Chandigarh (India) decenii mai târziu, în anii 1950-1960.

Milan Kundera. Mitul Europei Centrale îi elimină pe români din Europa

Tema Europei Centrale a revenit în forţă în aprilie 1984, când cotidianul american „The New York Times“ a publicat eseul scriitorului ceh Milan Kundera intitulat „Tragedia Europei Centrale“, apărut iniţial într-o revistă de cultură din Franţa. Kundera, exilat la Paris, susţinea că estul comunist de dincolo de Cortina de Fier nu este monolitic din punct de vedere cultural. Deşi Europa geografică se întinde de la Oceanul Atlantic la Munţii Urali din Rusia, în realitate continentul ar fi divizat în două jumătăţi: Vestul, din care fac parte integrantă cehii, ungurii şi polonezii, legaţi de Roma Antică şi de Biserica Romano-Catolică, iar de cealaltă parte Estul, ancorat în Bizanţ şi Biserica Ortodoxă. După 1945 frontiera dintre Est şi Vest s-a mutat cu câteva sute de kilometri mai spre vest, iar cehii, ungurii şi polonezii au nimerit de partea greşită a Cortinei de Fier, în Est, deşi ei sunt europeni şi aparţin Vestului. Kundera mai susţinea că cehii şi polonezii nu au nimic în comun cu „sufletul slav“ şi deplângea entuziasmul manifestat de cehi pentru Rusia în secolul XIX, când sperau ca fraţii slavi din Rusia să-i scape de opresorii germani austrieci.

Problema ridicată de Milan Kundera era aceea că Vestul nu făcea distincţie între statele din blocul sovietic, pe care îl considera monolitic. Pentru Kundera, polonezii, cehii slovacii aparţineau de fapt Vestului, datorită legăturilor cu Roma, mai exact a rădăcinilor romano-catolice, a precum şi a sincronizării acestor popoare cu fenomene din Occident, mai ales renaşterea, reforma protestantă şi iluminismul. Iată dovada că aceste popoare aparţin Vestului şi sunt de partea greşită a Cortinei de Fier, unde este nu este locul lor, ci al popoarelor ancorate în Bizanţ şi Biserica Ortodoxă. 

Titlul eseului lui Kundera este mult mai sugestiv în limba franceză, în care a fost publicat iniţial: „Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale“. Aşadar, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria erau Occidentul „răpit“ în 1945. Pe de altă parte, comunismul ar fi fost starea naturală a Rusiei, o continuare logică istoriei sale. Kundera voia să-i disocieze pe polonezi şi cehoslovaci de ruşi, însă această gândire, deşi menită să-i distingă pe slavii de apus buni, catolici şi occidentali, de slavii de răsărit răi, ortodocşi şi bolşevici, arunca de fapt şi România în lumea Bolşevic-ortodoxă, cu toate că românii nu aveau nicio legătură cu această controversă între slavi, fie ei „buni“ sau „răi“, noi fiind un popor latin. Termenul folosit de Kundera, bolşevic-ortodox este în fond un oximoron, pentru că legătura dintre bolşevism şi ortodoxie este una singură: genocidul creştinilor ortodocşi din Rusia organizat de bolşevici. Un bolşevic nu poate fi creştin-ortodox şi nici viceversa cu toate că atât cehul Milan Kundera, cât şi mai târziu rusul Alexandr Dughin au susţinut acest non sens, fiecare însă din motive diferite.

Din cauza simplificărilor şi schematismelor eseul lui Milan Kundera a stârnit numeroase controverse în lumea intelectuală, ceea ce nu a făcut decât să-i crească notorietatea. Kundera şi eseul său s-au bucurat de mare publicitate la posturile occidentale de propagandă, cum ar fi „Europa Liberă“. De reţinut că Milan Kundera îi excludea de fapt pe români din Europa, teorie reluată apoi în mod arbitrar de politologul Samuel Huntington, care pe deasupra mai trăgea şi linia de demarcaţie dintre Est şi Vest,  numită de el „falie civilizaţională“ chiar prin inima României.

Românii au propria istorie, cultură şi civilizaţie şi este inacceptabil să se susţină că ar fi inferiori pentru că nu au avut istoria altora. Cert este că Milan Kundera şi acest curent de gândire iniţiat de el şi-a găsit adepţi în România. Printr-un adevărat fenomen de mimetism sau chiar de aculturaţie, intelectuali din România susţin încă de pe la sfârşitul anilor 1980 şi până în prezent că „noi nu am avut Reformă, Renaştere şi Iluminism“, sugerând inferioritatea propriului popor şi înregimentându-se astfel în tabăra opusă României, în cadrul războiului pentru supremaţie culturală. Aceste teorii au fost completate şi cu lamentaţia „Noi nu am avut un Havel“ a unora dintre intelectualii români.

 „De ce este România altfel“ decât Mitteleuropa

Baie de mulţime. Pe 2 august 1969, un milion de români l-au întâmpinat pe preşedintele american Richard Nixon pe străzile Bucureştilor

România, începând din 1960 sub Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi continuând sub regimul lui Nicolae Ceauşescu după 1965, s-a distanţat de URSS şi de politica externă şi de securitate a Moscovei, apropiindu-se în schimb de Occident. Concomitent, celelalte state comuniste din Europa, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehosovacia, Ungaria şi Bulgaria au rămas în postura de sateliţi fideli ai URSS. Statele comuniste din Europa erau conduse de lideri obedienţi faţă de Moscova, dintre care unii chiar fuseseră ofiţeri sovietici, ca generalul Jaruzelski, din Polonia. Majoritatea cadrelor cu funcţii de comandă din armată şi serviciile de securitate din aceste state făcuseră stagii de pregătire în URSS, ocazie cu care cei mai mulţi ofiţeri polonezi, unguri, cehoslovaci, fuseseră recrutaţi de KGB sau GRU, unii dintre aceştia fiind activi în serviciul militar şi în prezent, fapt care ar putea periclita securitatea NATO în ansamblul său. Pe teritoriul acestor state staţionau trupe sovietice, iar unele dintre ele, R.D. Germană, Cehoslovacia şi Ungaria, găzduiau arme nucleare sovietice.

Ca încurajare pentru sfidarea la adresa Moscovei România a beneficiat de sprijin politic din Occident, dar şi de finanţări, fiind primul stat din blocul comunist care a devenit membru FMI în 1972, stârnind furia ruşilor şi aliaţilor lor din Polonia, Ungaria şi celelalte state satelite, care acuzau România de pactizare cu imperialismul. Spre comparaţie, „liberala“ şi „reformista“ Ungarie a devenit membră FMI abia la 10 ani după România, în 1982, Polonia în 1986, iar Ceholovacia abia în 1990.

După venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în anul 1985, Occidentul nu a mai considerat însă că este important să încurajeze rebelii din lagărul comunist, cum fusese România. Noul imperativ al Occidentului era să încurajeze „reformele“ şi „reformatorii“. Timpul lui Ceauşescu trecuse, iar  concomitent România se izola din cauza inadecvării şi inepţiei regimului, a cultului personalităţii conducătorului, erorilor din economie, privaţiunilor la care era supusă populaţia, lipsei libertăţii de circulaţie şi de exprimare şamd. La toate acestea s-au adăugat campanii mondiale politice şi de presă, de discreditare şi subminare a României, dintre care unele erau deosebit de periculoase, cum a fost campania Ungariei, ce viza în fond scopuri iredentiste. Alte campanii, chiar dacă erau iniţial de bună credinţă, şi vizau punerea sub presiune a regimului de la Bucureşti, pentru a-l determina să ia măsuri de liberalizare, în fond puneau şi România într-o lumină nefavorabilă şi contribuiau chiar şi fără intenţie la izolarea şi demonizarea ei. În paralel, se desfăşura o campanie la fel de viguroasă de promovare a Poloniei şi Ungariei, ca fiind reformiste şi occidentale.

Gyula Horn, ministrul de Externe al Ungariei în 1989: „România reprezintă o ameninţare militară. Poate produce arme nucleare şi rachete cu rază medie de acţiune“

Antisovietismul României nu mai conta, prioritatea devenind încurajarea reformelor. Însă nu exista o unitate de măsură a „reformelor“. În decembrie 1989, în reformista Ceholovacie a lui Havel, proprietatea de stat reprezenta 97% din total, acelaşi procent ca în România.

Nu era mare deosebire nici între economia României şi miraculosul „socialism gulaş“ al Ungariei. Diferenţa consta în faptul că guvernul comunist de la Budapesta folosea creditele externe pentru a subvenţiona atât consumul populaţiei, cât şi întreprinderile socialiste falimentare, cu scopul de a diminua tensiunile sociale, în timp ce regimul Ceauşescu a ales să folosească banii proveniţi din împrumuturi externe pentru noi investiţii, şi apoi să returneze accelerat datoria externă. Ungaria avea o rată de îndatorare enormă pe cap de locuitor, cu circa 17 miliarde dolari la 10 milioane locuitori în 1990. Ineficienţa economiei socialiste din Ungaria s-a văzut şi din evoluţia ratei şomajului. În 1990, la ieşirea din comunism, în Ungaria rata şomajului era de numai 1,7%, cea ce însemna supraocuparea forţei de muncă. După numai un an, în 1991, ca urmare a renunţării la subvenţionarea din credite externe a întreprinderilor socialiste falimentare şomajul a explodat în Ungaria, până la o rată de aproape 12%. În fond, „socialismul gulaş“ nu a însemnat liberalism şi reformism, ci mituirea populaţiei cu scopul asigurării stabilităţii regimului comunist.

Cum am ratat de la Ceauşescu la Iliescu

Dacă România ieşea din comunism cam de la acelaşi nivel cu statele ce urmau să formeze Grupul Vişegrad, din punct de vedere al economic sau al sprijinului popular pentru apropierea de Occident, sau chiar cu un avans din punct de vedere al epurării instituţiilor statului de elemente pro-sovietice, al relaţiilor cu Israel, cu FMI ş.a, din punct de vedere politic şi al imaginii externe lucrurile stăteau foarte prost la sfârşitul perioadei Ceauşescu şi aveau să se înrăutăţească după căderea regimului comunist. După o scurtă perioadă imensă de simpatie, când televiziunile din Europa transmiteau în direct programul TVR, iar taxiurile din Paris arboraseră steguleţe tricolore, au urmat executarea soţilor Ceauşescu după o mascaradă judiciară şi demontarea minciunilor despre victimele revoluţiei.

Regimul Iliescu, instalat la putere în după amiaza zilei de 22 decembrie a întreprins acţiuni care au compromis şansele României de a avansa umăr la umăr cu celelalte state comuniste pe drumul integrării euroatlantice. Regimul a anunţat pe 24 ianuarie 1990 transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic şi participarea la primele alegeri libere din poziţia de partid-stat. Au urmat venirile repetate la Bucureşti ale hoardelor minereşti, chemate de regim pentru a reprima opoziţia democratică, prima campanie electorală marcată de violenţe extreme împotriva partidelor de opoziţie PNŢCD şi PNL, reprimarea violentă a manifestaţiilor de protest din Piaţa Universităţii, însoţită de maltratarea şi arestarea ilegală a sute de oameni, precum şi de devastarea sediilor partidelor şi a redacţiilor presei de opoziţie. În martie 1990 s-au mai înregistrat şi violenţele interetnice de la Târgu-Mureş care au constituit prilejul pentru încă o campanie antiromânească pe plan mondial.

Voluntaristul premier Petre Roman a încercat să participe în 1991 la constituirea Grupului de la Vişegrad, fiind respins şi oferind încă un prilej de umilire a României. Preşedintele ceh Vaclav Havel i-a trimis ulterior o scrisoare preşedintelui României, Ion Iliescu prin care îl informa pe acesta că se opune intrării României în Grupul Vişegrad din cauza nerespectării drepturilor omului.

O conjunctură favorabilă din 1989/1990 a permis Poloniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, fidele satelite ale URSS, dar cu exact aceeaşi probleme social economice ca ale României, tipice statelor comuniste, să se prezinte drept parte integrantă a Occidentului, avanpost civilizaţional, pioniere ale reformei şi eroice luptătoare comuniste, pe când România a fost etichetată drept o ţară barbară, înapoiată şi comunistă, incompatibilă cu Occidentul.

Punctul de cotitură a fost crearea Grupului de la Vişegrad în 1991, a cărui simbolistică era clară: (doar) acele state reprezentau Europa, adică Occidentul „răpit“ cum spunea Kundera, şi meritau să „se întoarcă acasă, în Europa“, unde le era locul de drept. România nu avea loc printre aceste state şi ar fi urmat să rămână undeva în zona gri, sau în „no man’s land“. Statele ce aveau să compună peste scurtă vreme de la evenimentele relatate Grupul de la Vişegrad, punctaseră decisiv faţă de România în cadrul competiţiei dintre naţiuni.

*George Scarlat este membru al Consiliului de Experţi LARICS.