Operaţiunea cipriotă „şantaj la Europa“

Miniştrii de Externe din blocul european s-au găsit ieri într-o situaţie stânjenitoare, cu atât mai neplăcută cu cât situaţia discutată, cea din Belarus, se află în atenţia opiniei publice din întreaga lume şi fuseseră promise sancţiuni îndreptate împotriva unora dintre oficialii de la Minsk, evident în frunte cu Lukaşenko şi echipa sa.

Şi totuşi, la finalul reuniunii, miniştrii nu au putut ajunge la o concluzie deoarece a existat un veto din partea Ciprului, care a cerut ca sancţiunile respective să fie discutate doar la pachet cu cele împotriva Turciei.

Până aici, nimic extraordinar de grav. Adică s-ar putea lua o decizie la viitoare reuniune în acest format, pe 12 octombrie. Există şi posibilitatea ca o decizie sau măcar o indicaţie finală în acest sens să fie luată în cadrul Summitului special de joi şi vineri la nivelul şefilor de state şi guverne. S-ar putea ca atunci, într-un gest solemn menit să le crească cumva credibilitatea în Europa şi în lume, liderii să dorească să-şi demonstreze tăria opiniunilor şi să facă gestul cuvenit şi aşteptat. Am văzut şi draftul unui document care conţinea o listă de aproximativ 40 de persoane, în frunte cu Lukaşenko, care ar putea fi ţinta acestor sancţiuni progresive (îngheţarea conturilor externe şi interdicţii de călătorie în spaţiul UE). Dar cred că din alt punct de vedere situaţia a devenit urgentă, importantă şi relevantă: eşecul diplomatic de acum se poate constitui ca un argument evident pentru Comisie în susţinerea unui punct de vedere mai vechi, de importanţă enormă şi cu consecinţe pe ce-ar putea fi întreaga organizare ulterioară a procesului construcţiei comunitare: abandonarea sistemului actual de vot prin consens şi trecerea la sistemul votului prin majoritate (simplă sau calificată). Este o temă susţinută cu toată convingerea şi de către Ursula Von den Lyen, preşedinta Comisiei Europene care, la rândul său, după atâţia dintre iluştrii săi predecesori, a constatat că aici şi nu altundeva se află limita fundamentală a puterii comune de joc a Europei ca ansamblu coerent. Moştenirea al unei iluzii a convingerii că trebuie să existe o convingere comună a generat şi o unanimă dorinţă de a ridica mâna în semn de aprobare (votul în unanimitate atât de drag tuturor sistemelor de fapt mai mult sau mai puţin sigure de cum va arăta rezultatul final), sistemul unanimităţii a avut o viaţă extrem de lungă.

Istoric, în perioada contemporană, funcţionarea sistemului „unanimităţii“ a fost garantată în două moduri. Fie prin ameninţarea cu forţa şi chiar folosirea ei imediată şi nemiloasă în toate regimurile dictatoriale, indiferent de orientarea lor. Fie, aşa cum se petrece de decenii la Bruxelles, prin negocieri nesfârşite, incredibil de dificile şi complicate, de fiecare dată încercându-se aducerea la un numitor comun a textului propus de Comisie sau Parlamentul European cu poziţiile, adeseori extrem de divergente ale capitalelor. Foarte dificilă operaţiune deoarece realitatea din teren evoluează, dar ceea ce se schimbă cel mai rapid (câteodată chiar la modul spectaculos) este poziţia politică de negocieri a unei echpe naţionale după schimbarea componenţei după alegeri, a formulei guvernamentale din ţara respectivă. Negocierile se pot relua cu noua echipă, poate trebuie chiar să fie adaptate unele paragrafe din schiţa proiectului iniţal, poate se adaugă altele noi sau aşa cum este cazul acum cu Cipru, poate să apară a situaţie de blocaj care îngenunchează pe toată lumea şi anulează ponderea întregului proces.

Practic, în acest caz, apare ocazia perfectă de a discuta la modul cel mai serios modul în care Statele Membre pot începe discuţia de fond asupra sistemului în care vor, pot şi ar şti să meargă mai departe pe calea unei acţiuni guvernate nu numai de principii comune pe care se angajează să le apere prin votarea de din ce în ce mai multe legislaţii comune, dar şi dacă vor să bazeze totul pe formula cu mult mai deschisă şi competitivă a votului majoritar. Cu aplicarea reală a sistemului democratic care spune că voinţa majorităţii devine decizie urmată solidar de întreg ansamblul organizaţiei. Poate acum să se reuşească saltul de la piaţa fragmentată de nevoia absolută a acordului prin compromis la o formulă nouă de decizie, specifică pieţelor comune de putere reunite în UE ca actor major în spaţiul internaţional.

Revenind la actualitatea imediată, pe piaţa de la Bruxelles apar multe idei şi propuneri susţinute de state sau grupuri de state şi care, din câte se aude, vor fi prezentate la reuniunea Summitului special. Astfel, va exista şi o propunere comună aparţinând preşedinţilor Lituaniei, Poloniei şi României care cere să se aprobe de către UE, în cazul în care în Belarus vor avea loc alegeri democratice, un regim comercial favorabil, scutire de vize şi sprijin pentru intrarea în Organizaţia mondială a comerţului. Cetăţenilor din Belarus, spunea Gitanas Nasuseda, Preşedintele Lituaniei, într-o declaraţie oficială preluată de Reuters: „...dacă vor susţine reformele politice şi economice din ţara lor, în special constituirea unor instituţii independente în apărarea drepturilor omului şi libertăţii de expresie, atunci îi vom ajuta cu expertiza şi experienţa noastră“. Iar prim-ministrul polonez Mateusz Morawiecki cere ca UE să acorde Belarus o asistenţă financiară de cel puţin 1,8 miliarde Euro ca parte a unui „Plan Marshall“ pentru reconstrucţia ţării. Mi-am amintit acum de valul de sinceră solidaritate entuziastă care cuprinsese lumea politică din Bruxelles în primele săptămâni ale Revoluţiei portocalii, odată cu susţinerea în teren adusă de neuitata doamnă Victoria Neuland în numele Departamentului de Stat al SUA.

Dar, spre deosebire de acel moment când se reuşise un acord asupra persoanei care să devină cu succes, chiar dacă pentru o perioadă redusă de timp, „egeria revoluţiei“ (vă mai amintiţi oare de Iulia Timoşenko şi de meteorica sa carieră ulterioară?), acum n-a prea fost timp pentru găsirea eroinei luptătoare, chiar dacă mecanismul de prezentare publică de la Bruxelles a funcţionat ireproşabil pentru tânăra luptătoare pentru drepturile omului din Belarus care, din păcate, nu vrea să preia un rol politic pe viitor.

Să vedem cât de departe va vrea să meargă acum acest Summit special şi dacă, aşa cum se aude, Germania va dori să preia un rol de mediere sau se va cere un fel de repetare a „formatului Normandia“ cu sublinierea că ar fi o încercare de diplomaţie preventivă pentru blocarea posibilităţii de intrare într-o criză majoră pe model ucrainean. Vor dori Statele membre să voteze în favoarea unei soluţii de mediere multilaterale directe sau prin intermediul OSCE sau se va merge pe pe susţinerea unei atitudini de forţă, introducând un vector ce de criză suplimentar în relaţia cu Rusia şi Turcia?

Va fi un Summit lung, ca şi pandemia asta, care pare să fi acutizat toate situaţiile cu potenţial conflictual.