Corespondenţă din Bruxelles. Europa joacă împreună cu Turcia duminică
0Foarte interesante dezvoltările ce au loc în aceste ore la Bruxelles. Foarte interesante pentru că, dacă această etapă se termină cu un acord ferm, pe termen mediu se poate desena o schimbare fundamentală a arhitecturii Uniunii Europene.
În primul rând, iată anunţul oficial făcut ieri seară de Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European:
“
Invitaţie adresată şefilor de state sau de guverne la o întâlnire privind Turcia.
Cu ocazia recentei noastre întâlniri din Malta, am discutat relaţiile cu Turcia şi am invitat Comisia să continue negocierile cu Ankara în scopul adoptării unui Plan Comun de Acţiune. În lumina recomandării pozitive venită de la Comisie, am decis acum convocarea unei reuniuni a şefilor de state sau de guverne din UE pe problema relaţiei cu Turcia, în această duminică (29 noiembrie). Reuniunea va marca un pas important în dezvoltarea relaţiilor noastre şi va contribui la managementul crizei refugiaţilor. Lucrările vor începe la ora 16, în clădirea Justus Lipsius. După ce vom asculta discursul Preşedintelui Parlamentului European, vom face o fotografie de familie. Reuniunea se va încheia în jurul orelor 19.“
Un înalt oficial european, membru al echipei de negocieri, declara, sub acoperirea anonimatului, că „există deja un acord pus acum la punct în detaliu între Comisia Europeană şi Turcia privind revigorarea negocierilor de aderare ale Turciei şi, în paralel, asupra opririi fluxurilor migratorii către Europa”.
Foarte interesante perspective, mai ales dacă le plasăm într-un context situaţional mai larg.
Pe de o parte, avem situaţia extrem de complicată şi volatilă din regiunea Orientului Apropiat, ameninţând cu extensii posibile spre un conflict deschis mai larg în care să se poată confrunta direct şi alţi actori decât cei din regiunea propriu-zisă. De câteva luni se pune întrebarea, foarte logică, privind configuraţia formulei de putere care va asigura o soluţie în Orientul Apropiat. Cu actori care, până acum, au încercat să-şi joace individual propria carte geostrategică, Turcia şi Rusia fiind exemplele cele mai evidente, dar departe de a fi singurele. Peisajul s-a schimbat brusc după implicarea militară relativ importantă a Rusiei de partea regimului Bashar al-Assad, aducând alături şi unităţi ale armatei iraniene. Răspunsul occidental a fost destul de puţin convingător, culminând cu neaşteptata mişcare a Franţei de a solicita cooperare cu unităţile marinei ruse din Mediterană. Ceea ce, practic, putea prefigura o alianţă sui-generis, spre entuziasmul decidenţilor de la Kremlin dar lăsând de-o parte doi mari jucători: UE şi Turcia, implicit pe americani.
Doar atât? În niciun caz, nu. Asta deoarece, cu ocazia reuniunii din Malta, Summit-ul G-20, a existat o reuniune foarte specială la care au participat doar reprezentanţii marilor puteri din lumea occidentală: preşedintele Barak Obama, cancelarul Angela Merkel, prim-ministrul britanic David Cameron, preşedintele Consiliului italian Matteo Renzi şi ministrul francez al Afacerilor Externe Laurent Fabius, în calitate de reprezentant al Preşedintelui Hollande.
Conform surselor de la Bruxelles, atunci s-a luat hotărârea ca pachetul principal de sancţiuni împotriva Rusie (dimensiunea extinsă economică) să fie prelungit cu încă şase luni, adică până în iulie 2016. Decizia oficială va trebui luată în cadrul unui Summit care se va desfăşura în luna decembrie, la Bruxelles.
Dar imediat după acest moment, urmează mişcarea-surpriză care a constat în scrisoarea oficială trimisă de Jean Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene către Preşedintele Vladimir Putin, în care se sugerează să fie create legături comerciale mai strânse între cele 28 de ţări membre UE şi Uniunea Economică Eurasiatică. Este nevoie de asemenea relaţii bune, care, „spre marele meu regret, nu au fost în măsură să se dezvolte în decursul anului trecut”, adăuga Juncker, legând acestă posibilă nouă perspectivă de aplicarea armistiţiului în Ucraina. Reacţie fulgerătoare de protest a ministrului lituanian al afacerilor externe, Linas Linkevicius care a afirmat că scrisoarea Preşedintelui Comisiei Europene nu numai că “nu reflectă poziţia tuturor ţărilor membre UE”, dar nu face niciun fel de referire la problema sancţiunilor.
Acesta este contextul în care este convocat acest Summit cu Turcia. Turcia care vine cu un dublu argument: cel al poziţiei sale-cheie în regiune şi, cu certitudine, posibilă soluţie de forţă pentru jugularea actualului flux de migranţi. Dar şi cu un statut nou, acela dat de susţinerea absolută dată de NATO care s-a declarat spolidar cu Ankara, recunoscând implicit validitatea argumentelor prezentate de partea turcă în ce priveşte termenii în care s-a desfăşurat recentul foarte grav incident care a implicat doborârea unui avion de luptă rus care violase spaţiul aerian al Turciei.
Ce va urma? Foarte probabil, o decizie care să redeschidă dosarul de negocieri de aderare a Turciei la UE, mişcare ce va fi însoţită de condiţionalităţi şi angajamente de lungă durată privind rezolvarea problemei migranţilor. Implicaţiile unei asemenea perspective sunt enorme, modificând pe termen mediu şi lung echilibrul de putere şi reprezentare în instituţiile europene (unde Turcia va obţine reprezentări determinate de un calcul complicat care priveşte numărul de posturi acordate în funcţie de mărime şi populaţia fiecărei ţări după aşa numitul “algoritmD’Hondt”). Şi, cu certitudine, va confirma pentru Turcia un rol de putere regională, de acum acoperit de un dublu statut, cel de membru NATO şi UE. Compensând astfel, de departe, planul de influenţă regională de care încearcă şă şi-l construiască acum Rusia în spaţiul Orientului Apropiat.
Şi Rusia? Dacă prelungirea sancţiunilor va fi într-adevăr decisă (şi sunt relativ puţine dubii asupra acestui subiect), există perspectiva unei întăriri a singurului tip de mişcări reale de care dispune acum Putin, adică cea a presiunilor directe sau ameninţărilor militare şi de continuare a “războiului straniu” purtat prin inflamarea diferitelor minorităţi rusofone din ţările de pe linia de contact cu Uniunea Europeană şi NATO. Mai există însă şi voci (adevărat din ce în ce mai puţine după incidentul recent) care spun că s-ar putea gândi o serie de mişcări compensatorii făcute de Bruxelles în măsura în care, cu adevărat, Rusia ar face proba respectării angajamentelor luate la Minsk, ceea ce ar duce la evitarea transformării situaţiei din estul Ucrainei într-un “război îngheţat”.
România a rămas discretă, cum este lunga tradiţie a diplomaţiei noastre, în raport cu toate aceste discuţii. Nu cred că o va putea face încă mult timp, deoarece, de-abia din acest moment, planurile par a fi puse pe masă, cu repoziţionările de forţă ale tuturor jucătorilor reali.