Corespondenţă de la Bruxelles. Dezbatere semantică în anticamera infernului

Încercaţi, dacă se poate, să nu mai priviţi doar la fluxul de ştiri, imagini şi rapoarte care descriu, de altfel cu mare acurateţe şi crescândă îngrijorare, tragedia care însoţeşte fluxul de oameni care se îndreaptă haotic spre inima Europei.

În spate, în cabinetele înalţilor decidenţi politici, are loc acum o bătălie incredibil de intensă şi cu implicaţii mari şi pe termen lung: „bătălia semantică” ce ar trebui să se finalizeze cu stabilirea unei denumiri corecte care să definească statutul real al fiinţelor umane angrenate în acest flux continuu şi care, la un moment dat, va trebui să se stabilizeze cumva în zonele de destinaţie finală, adică ţările Europei occidentale. Sigur că da, asta e logic şi previzibil, dar persistă semnul de întrebare major asupra statutului care li se acordă: refugiaţi, migranţi, solicitanţi de azil, solicitanţi de protecţie temporară, migranţi ilegali?

O simplă joacă semantică? Deloc. În funcţie de recunoaşterea statului respectiv, statele – în raport cu obligaţiile lor internaţionale asumate – au tipologii şi protocoale diferite de reacţie. Dar şi de acceptare sau de refuz al cererilor de azil.

Totul începe prin recunoaşterea oficială a faptului că există o criză umanitară definită (de Wikipedia, spre exemplu), drept:

„un eveniment sau o serie de evenimente care generează o ameninţare importantă pentru sănătatea, securitatea sau bunăstarea unei colectivităţi, în general într-o zonă extinsă. Conflictele armate, epidemiile, foametea, catastrofele naturale şi alte situaţii de urgenţă majoră reprezintă crize umanitare sau pot conduce la asemenea crize”.

Evident, asistăm de ani de zile la o asemenea criză atât în Orientul Apropiat, în Magreb, în statele din centrul Africii, în Ucraina. Şi, drept urmare, s-au mobilizat reţele internaţionale clasice de sprijin, gerate de Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi (împreună cu agenţiile ONU, printre care UNICEF) şi la care a cooperat intensiv şi Uniunea Europeană.

Numai că, de data aceasta, problema este de a şti dacă, da sau nu, se poate vorbi în Europa despre o asemenea criză. Iar implicaţiile politice ale asumării oficiale ale unei asemenea afirmaţii sunt considerabile.

Aceasta deoarece, într-un asemnea caz, ar trebui acceptat că statele europene, separat, nu mai pot face faţă situaţiei şi că trebuie intervenit în formule super-naţionale. Şi, în consecinţă, demarate protocoalele de intervenţie la îndemâna Uniunii Europene, eventual cu participarea unităţilor NATO specializate în urgenţe civile. Dar, atenţie, nu vorbim numai despre ţări europene membre UE/NATO, căci adevărata “anticameră a morţii” sunt ţările din Balcanii de vest, cele care sunt acum coridor lăsat absolut liber înspre centrul şi occidentul european. Situaţie în care, în condiţiile declarării unei crize umanitare, ar putea fi chemată în ecuaţia din teren şi forţa de intervenţie umanitară specializată a ONU, mecanismul clasic folosit de sute şi sute de ori până acum în atâtea zone ale lumii.

Sigur că este posibil, numai că, în acest caz, care va fi „ordinea de precedenţă” în luarea deciziilor şi adoptarea soluţiilor? Va accepta oare UE o linie de comandă superioară şi care să monitorizeze soluţiile naţionale (acordare de azil, formare şi funcţionare de centre de azilanţi sau/şi refugiaţi, organizarea operaţiunilor de identificare şi control) ? Greu de imaginat, deoarece ar trebui să existe o formulă unică de referinţă europeană a sistemului de azil în acord cu prevederile Convenţiei europene asupra drepturilor omului (document nesemnat de UE deoarce declarat de Curtea Europeană de Justiţie ca incompatibil cu legislaţia europeană).

Dar există totuşi o soluţie. Cea mai uşoară clae pare să fie o decizie a Uniunii Europene de a pune în funcţiune formula instituţională (niciodată folosită până acum) de protecţie temporară, dispozitiv adoptat oficial la nivel european pentru a face faţă la un aflux masiv de “persoane strămutate”, o altă formulă pentru a desemna oamenii care formează asemenea fluxuri migratorii imposibil de definit altfel. 

Puteţi accesa aici varianta tradusă în română a Directivei 2001/55/CE a Consiliului „privind standardele minimale pentru acordarea protecţiei temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate şi de măsuri de promovare a unui echilibru între eforturle Statelor Membre pentru primirea acestor persoane şi suportarea consecinţelor acestei primiri”. 

„Protecţia temporară” poate dura un an de zile şi poate fi prelugit cu maximum doi ani. Dar Consiliul poate decide în orice moment “încetarea procesului de protecţie temorară”, dacă situaţia din ţara de origine se îmbunătăţeşte şi poate permite reîntoarcerea în siguranţă a persoanelor strămutate.

Atenţie, însă, căci ne întoarcem la punctul de pornire: “existenţa afluxului de persoane strămutate trebuie să fie stabilită printr-o decizie a Consiliului care să fie obligatorie în toate Statele Membre”, plus - şi aici sunt deja toate tensiunile imaginabile – “trebuie să fie stabilite obligaţiile Statelor Membre în ceea ce priveşte condiţiile de primire şi de şedere a persoanelor care beneficiază de protecţie temporară”. Este oare posibil?

Teoretic, da. Practic, va fi extrem de dificil dat fiind reticenţele majore exprimate deja de politicieni din State Membre dar şi de apariţia unor sonadaje (în Belgia, ieri, spre exemplu) care arată că peste 70% din populaţie opinează că deja se află prea mulţi migranţi pe teritoriul naţional. 

Temerea cea mai importantă vine din faptul că toţi refugiaţii intervievaţi până acum în Grecia, Macedonia sau Serbia nu arată că ar fi doritori de “protecţie temporară” ci vor, absolut evident, să se stabilească pe teritoriul ţărilor occidentale, cerând protecţia azilului. Care, odată acordat, înseamnă, printre altele: 1) alocaţie de azilant şi integrare socială 2) locuinţă socială garantată 3) alocaţii pentru creşterea copilului, Cu perspectiva certă a dobândirii cetăţeniei şi a începerii ulterioare a procesului de reintegrare familială.

Ce se va decide? Nimeni nu ştie, cu toată că absolut toată lumea cere, în urgenţă, măsuri europene unice şi adoptarea unei poziţii formale care să oblige toate Statele Membre la reacţii unitare. Numai că, în afara unei întâlniri la Viena unde s-a discutat situaţia între relativ puţini actori europeni şi miniştrii de externe ai ţărilor din Balcanii de Vest, nu apare încă semnalul convocării unei reuniuni de urgenţă a Consiliului, sigurul format în care s-ar putea lua o decizie reală de deblocare a situaţiei.

Până atunci, doar paleative, aşa cum este intenţia Germania de a ajuta Grecia, Macedinia şi Serbia cu o sumă cuprinsă între 1-4 milioane de euro, dar în condiţiile în care doreşte ca migranţii şi refugiaţii (acum se vorbeşte despre două categorii simulan) să fie înregistraţi (fotografiaţi şi amprentaţi) din momentul intrării pe solul european, în Grecia, în aşa numite “hot spots”, centre de primire organizate de UE. Şi asta cvasi-imposibil, deoarece nineni nu vrea să fie înregistrat în Grecia deoarece, fără o decizie a Consiliului, nu poate fi abrogată prevederea Acordului Dublin II în care se menţionează în mod clar că refugiaţii înregistraţi trebuie să fie preluaţi de ţara unde ajung prima oară. Ceea ce, evident, Grecia nu poate şi nici nu va vrea să asume.

Şi, totuşi, când se va decide ceva la nivel european? Să sperăm că foarte, foarte rapid, deoarece presiune deja este ajunsă la cote fără precedent şi ameninţă să se transforme din “criză umanitară urgentă” (pentru a folosi termenul acreditat de UNICEF) într-una de credibilitate la nivel european şi într-una politică la nivelul unora dintre principalele State Membre.