Corespondenţă de la Bruxelles. Cea mai importantă bătălie a Europei de după cel de-Al Doilea Război Mondial

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu mai este o situaţie de criză. Nu mai este o dilemă umanitară. Este, fără niciun fel de îndoială, cea mai mare bătălie pe care o poartă Europa aceasta a noastră, pe fronturi multiple, cu ce arme are la îndemână, nu multe, cam vechi, şi un Stat Major în derută, dar, foarte important, cu voinţa politică de a găsi o soluţie.

Alfel, în joc este credibilitatea proiectului european şi sustenabilitatea prestigiului său de putere în raport cu partenerii internaţionali.

Fronturi multiple? Desigur. Pentru că tocmai existenţa acestor fronturi multiple şi neconcordante este cea mai mare dilemă a momentului. Nimeni nu ştie cum e mai bine să reacţioneze deoarece grupele de jurişti specializaţi în relaţii internaţionale în general şi în special în problematica extrem de dificilă a refugiaţilor, nu găsesc o soluţie europeană pentru simplul motiv că ea nu a fost prevăzută ca atare şi, mai ales, nu a intrat ca element egal şi obligatoriu în legislaţiile naţionale ale Statelor Membre.

Motiv pentru care se desenează două mari tipuri de soluţii:

Prima, considerată drept inacceptabilă din punct de vedere politic dacă este aplicată pe termen mediu şi lung, înseamnă continuarea jocului actual în care fiecare dintre state încearcă, adeseori în condiţii disperate, să facă faţă fluxului migratoriu, cum ştie şi cum poate. Şi, mai ales, cât poate, căci mai întâi Grecia, apoi Macedonia, apoi Serbia, acum Ungaria, dau drumul exodului înspre destinaţiile finale, ţările bogate din centrul şi vestul european.

A doua abordare, cea care se pregăteşte acum în speranţa că a mai rămas destul timp la dispoziţie, urmează logica instituţională bruxelleză: pregătirea unui proiect de document de poziţie, aprobarea de Consiliile pe orizontgală (JAI şi cel al miniştrilor de externe), consultarea cu Parlamentul şi Comisia, obţinerea avizelor consultative ale Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor, negocierea cu capitalele pe formula finală de text, apoi aprobarea de către un Summit extraordinar la nivel de şefi de state şi guverne.

Greoi proces, dar singurul care poate produce, în final, un cadru coerent asumat ca obligaţie de aplicare de către toate statele membre. O asemenea decizie va avea, din momentul respectiv, prevalenţă asupra legislaţiilor naţionale.

Primul element care trebuie definit este categoria juridică în care vor fi integraţi cei care afluiesc acum în mod necontrolat spre ţările europene.

Ce sunt ei, mai exact? De acest răspuns va depinde formula de acceptare, eventuala acordare a dreptului de azil sau intrarea în procesul de repatriere forţată.

Sunt refugiaţi? Caz în care, să ne amintim de definiţia dată de Convenţia de la Geneva din 1951:

termenul de refugiat  se va aplica oricărei persoane care (...) are motive întemeiate să se teamă de a fi persecutată pe motiv al rasei, religiei naţionalităţii sau aparteneţei sale la un anumit grup social sau din cauza opiniilor sale politice, se găseşte în afara ţării a cărei naţionalitate o deţine şi care, din cauza acestei temeri, nu doreşte să ceară protecţia acelei ţări... 

Acesta este cazul clasic, cel mai des întâlnit, acestea sunt motivaţiile cele mai des invocate. Drept care, în cele mai multe legislaţii, se permite acordarea azilului în trei cazuri majore:

  • persoanei care se teme că va fi persecutat în ţara să şi nu poate sau nu vrea să ceară protecţia ţării  respective, conform prevederilor Convenţiei de la Geneva  
  • persoanei care este persecutată în ţara sa de origine datorită luptei sale pentru liberate. Spre exemplu, poate fi vorba despre militanţi politici sau sindicalişti, de artişti sau intelectuali ameninţaţi din cauza angajamentului lor militant în favoarea democraţiei (ca în care legislaţia franceză vorbeşte despre azil constituţional).   
  • persoanei asupra căreia Înaltul Comsiar ONU pentru Refugiaţi a decis exercitarea unui mandat de protecţie Se estimează că există aproximativ 11 miloane de refugiaţi, cu perspectivă în creştere.


Sunt oare apatrizi? Adică sunt oare «persoane pe care nicun Stat nu le consideră, conform propriei legislaţii, drept cetăţean al Statului respectiv» Convenţia de la New York (1954)? Situaţie dintre cele mai dificile din lumea contemporană, discuţie interminabilă începută în haosul din Rusia după preluarea violentă a puterii de către bolşevici şi începutul unui exod masiv şi haotic de persoane. Societatea Naţiunilor a reacţionat introducând prima formulă legală de definiţie şi protecţie a apatrizilor, persoane fără identitate, fără hârtii oficiale, soluţia fiind «Paşaportul Nansen» (după numele marelui explorator norvegian ales să prezideze un Comitet special). Au apărut apoi înlocuind această formulă, «documentele de călătorie» eliberate de state pe teritoriul cărora se aflau persoanele respective. Statutul de apatrid este acordat acum cu mare greutate deoarece Naţiunile Unite, prin Convenţia din 1961, intrată în vigoare în 1975, interzice Statelor semnatare să mai creeze apatrizi. Ceea ce nu înseamnă că nu mai există ţări care acordă acest statut prin decizii de ridicare a naţionalităţii unora dintre cetăţenii lor. Se etimează că, în acest moment, există în lume aproximativ 12 milioane de apatrizi.

Sunt oare migranţi clandestini? Adică cei care nu au acte în regulă, fără vie de şedere, «dizolvăndu-se» în peisaj în diverse ţări europene, ajutaţi de comunităţile de migranţi deja stabilite sau preluaţi de rude şi urmând să alimenteze o piaţă neagră a muncii deja înfloritoare?

Sunt oare persoane strămutate, aidcă cele care s-au refugiat, temporar, într-un centru de primire sub autoritatea Înaltului Comisar ONU pentru refugiaţi, primind în acest sens protecţie şi, eventual, documente de călătorie cu durată limitată dar care nu înlocuiesc documentele oficiale cerute de ţările europene?

Europa instituţională va trebui să decidă asupra unui set de criterii pentru desemnarea corectă a situaţiei în care se află aceşti oameni. Numai astfel se va putea intra, oficial, în etapa a doua, cea a fişării, identificării şi trierii celor care, acum, fără excepţie, se proclamă refugiaţi pe motive politice sau refugiaţi de război. Moment în care datele respective ar putea fi, în fine, comparate cu ceea ce există în Sistemul de informaţii Schengen (SIS) operaţional din 1995 şi, mai ales, cu ceea ce există în sistemul SIS II (operaţional din 2006) care conţine informaţii privitoare la motive de refuz al cereilor de admitere în Spaţiul Schengen sau interdicţiilor de şedere. Atunci, spre exemplu, ar putea chiar să şi fie aplicată «Directiva sancţiuni în transporturi» (Directiva 2001/51/CE a Consiliului Europen) în care sunt prevăzute sancţiuni pecuniare severe pentru companiile de transport care sunt implicate în traficul de persoane înpre ţările UE şi care nu posedă documentele oficiale necesare, inclusiv o viză valabilă. În plus, într-un asemenea caz, companiile de transport au obligaţia de a se asigura că există asemenea documente înainte de a îmbarca o persoană, în caz contrar, fiind obligate să suporte costurile repatrierii acesteia.

Relativ simplu dacă vorbim despre situaţii «normale», adică grupuri mici de persoane sau despre posibilitatea ca migranţii să poată fi grupaţi în centre de primire provizorii în care să existe posibilităţi de control, adică amprenare şi fotografiere şi comparare cu bazele de date din SIS II sau EUROPOL, FRONTEX, INTERPOL, EUROJUST. Ceea ce nu este cazul acum, când exodul a atins asemenea proporţii.

Riscul evident din acest moment este să vedem cum apar, tocmai în contextul acestei presiuni, politici naţionale nu numai diferite în materie de azil, ci complet opuse, aşa cum este cazul acum când, pe de o parte, Germania anunţă o politică naţională complet deschisă faţă de refugiaţi, pe când alte ţări refuză complet până şi principiul minimnal al « cotelor de refugiaţi », aşa cum a fost el decis de Consiliul European.

Există mai multe versiuni de lucru pentru un document comun de poziţie, variante extrem de dur negociate acum între capitale, tocmai pentru că gama soluţiilor merge de la «o acceptare în bloc» a refugiaţilor, eventual aplicându-se principiul «protecţiei temporare» până la restricţia implicată de crearea unor zone obligatorii de tranzit pentru identificare şi control.

Este o bătălie contratimp în care Europa instituţională nu are decât varianta soluţiei europene comune. Altfel, toate discuţiile ulterioare vor deveni şi mai dificile ca până acum, disensiunile dintre Statele Membre se vor accentua, tocmai pentru că exodul a început deja să sosească şi să se stabilizeze în ţările-ţintă, urmând să se difuzeze rapid în toate straturile sociale.

Este o discuţie întârziată care, din neatenţie sau lipsă de reacţie, se transformă într-una de supravieţuire. Cea a Uniunii Europene.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite