Atenţie la Articolul 7!

Din documentele strict confidenţiale care, în fiecare săptămână, se „pierd” la Bruxelles pentru a ajunge pe căi dintre cele mai ciudate la corespondenţii de presă, am selectat un mesaj care a stat de curând in atenţia Colegiului Comisarilor, organismul colegial de conducere al Comisiei Europene.

„Trebuie să discutăm mai mult, se spunea,  dincolo de problemele economice, de modul în care statele membre aplică regulile statului de drept şi asigură respectarea drepturilor fundamentale.“

Se punea întrebarea, deschizatoare de foarte interesante perspective pentru această toamnă în care va începe nemiloasa bătălie pentru europarlamentarele din mai 2014: ce se poate găsi între procedurile de infringment şi aplicarea prevederilor articolului 7 din Tratatul de la Lisabona?

Dacă despre aceasta se vorbeşte acum, în termenii jocului european, asta înseamnă că se pregăteşte ceva de tipul “mişcare exemplară pentru a convinge cetăţenii europeni că UE foloseşte la ceva, poate susţine principii şi poate acţiona când este nevoie”. Posibil, atâta timp cât, în acelaşi document, se aprecia că există o prăpastie reală între dorinţele cetăţenilor şi ceea ce-şi doresc să facă instituţiile europene, cu îndemnul de a “evita dezamăgirea prin enunţarea unor speranţe nerealiste”. Şi ce-ar fi realist şi convingător?

Foarte realist şi extrem de convingător, posibil, este ca UE să poată declanşa în cazul unui stat membru (mulţi analişti evocă o asemenea situaţie în cazul Ungariei) mecanismul prevăzut de Tratatul de la Lisabona, foarte spectaculoasă bombă politică dacă va fi lansată la momentul potrivit. Şi toate elementele constitutive se află aliniate şi contextul ar fi favorabil, căci totul s-ar translata atunci la nivel de principiu, lasând în planul doi celelalte probleme de natură socială şi economică, mult mai greu, dacă nu chiar imposibil de soluţionat.

În acest caz, poate este interesant să reamintim că articolul 7 prevede existenţa a trei  proceduri succesive. Prima dintre ele se activează în cazul unui “risc clar de violare gravă”, cea de-a doua în cazul în care “se constată existenţa unei violări grave şi persistente”, iar a treia constă în luarea de sancţiuni care înseamnă suspendarea unor drepturi ale Statului Membru, inclusiv dreptul de vot, dar lasând intacte obligaţiile financiare ale statului respectiv…

Care sunt violările dreptului european care pot fi invocate? Sunt enumerate în articolul 2 al Tratatului: „respectul demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor”, în condiţiile în care spaţiul european este caracterizat de „pluralism, non-discriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei”.  

După cum puteţi observa, plaja de joc este extrem de largă şi include motivaţii atât de diverse şi generale în termini, încât, teoretic, ar putea declanşa oricând procedurile de sancţionare…numai că, tehnic vorbind, lucrurile sunt extrem de complicate. 

Spre exemplu, pentru prima etapă a procedurii, trebuie să existe trei iniţiatori: o treime din Statele Membre, Parlamentul European (după un raport al comisiei de profil, vot în plen cu dublă majoritate:2/3 dintre sufragiile exprimate+majoritatea membrilor Parlamentului) şi Comisia Europeană. După aceasta, urmează o decizie a Consiliului de miniştri al UE cu majoritate de 4/5 care, apoi, trebuie aprobată de Parlamentul European cu o majoritate de 2/4.

În cazul celei de-a doua proceduri, trebuie să existe fie o propunere a Comisiei, fie una venind din partea unei treimi din numărul de State membre. Parlamentul European nu mai are drept de iniţiativă şi decizia se ia prin votul unanim la nivelul Consiliului European (şefii de state şi guverne).

În ultimul caz, cel mai grav, suspendarea drepturilor nu se poate face decât dacă, la nivelul Consiliului European, s-a constatat deja existenţa unei violări a dreptului european şi, în acest caz, iniţiativa aparţine Consiliului de Minisştri, iar decizia este luată cu majoritate super-calificată (72% dintre membri+ 65% din populaţia statelor membre).

Foarte complicat dar nu şi imposibil. Foarte lung procesul, dar numai teoretic deoarece, dacă este nevoie, secvenţele se pot articula extrem de rapid, pe o durată de maximum trei luni. Poate chiar şi mai puţin.

Vom vedea ce se va întâmpla. Dar ceva trebuie să se întâmple, poate chiar mai curând decât se crede, fie şi numai pentru că, în mod foarte limpede, instituţiile europene vor trebui să trimită un mesaj de forţă care să le întărească credibilitatea. Va fi dificil, jocul de-abia de acum se deschide şi miza este viabilitatea proiectului european.