Alina Mungiu-Pippidi: Grecia. Eşecul primei naţiuni ortodoxe şi ce înseamnă pentru noi

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele SAR
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele SAR

Cu Grecia s-a dus cel mai avansat proiect de convergenţă cu Occidentul al unei ţări ortodoxe. Noi suntem la rând, demonstraţia e acum la noi. Pot culturile pe bază de particularism, cu societăţi şi economii puternic informale, cu puţină înţelegere pentru şi dinspre Occident, emula cu succes societatea occidentală, într-un proiect comun aşa de ambiţios cum e euro?

Portretele îl arată de o rară frumuseţe: fotografiile, mai puţin romantice, au totuşi ceva tragic în expresia lui, poate din lunga ereditate încărcată a Wittelsbachilor, dar poate dintr-o presimţire a marii inadecvări spre care se deschidea viaţa lui. Nu avea optsprezece ani când debarca în Grecia, de pe nava Majestăţii Sale britanice Madagascar, însoţit de 3500 de soldaţi bavarezi şi trei miniştri, din care unul se distinsese în Bavaria natală tăind deficitul bugetar cu atâta succes, că dusese pe culmi impopularitatea monarhiei. Prinţul Otto Friedrich Ludwig de Bavaria, pe care grecii aveau să îl cunoască sub numele de regele Othon, descindea astfel în ţara de păstori şi pescari, cu câţiva latifundiari, destui turci şi mulţi analfabeţi, şi care era mult mai mică decât Grecia de azi, ce să mai vorbim de teritoriul întins din Imperiul Otoman în care locuiau greci (Atena avea câteva mii de locuitori, în vreme ce comunităţile greceşti din Smirna – Izmirul de azi – sau Alexandria aveau sute de mii). Descindea cu o misiune clară: să facă din greci, nemţi.

Mandatul lui nu era de completă suveranitate. Trebuise să promită marilor puteri că nu va face război cu Imperiul Otoman şi nu va ajuta iredentismul grecilor de acolo: în schimb, i se promisese un mare sprijin pentru finanţe care nu s-a materializat niciodată pe de-a întregul. Miniştrii lui germani s-au apucat să construiască o birocraţie, acel serviciu civil pe bază de merit şi autonom faţă de interese private care e chintesenţa modernizării occidentale şi marchează trecerea – în cuvintele economistului de premiu Nobel Douglass North – către o lume guvernată de relaţii impersonale, singura în care economia de piaţă înfloreşte. Pătura educată grecească însă consta în câteva sute de familii şi clanuri câtuşi de puţin pregătite pentru a se trata impersonal, şi trei partide, fiecare gravitând în jurul unei ambasade a cărei clientelă o constituiau: partida rusă, partida franceză şi partida britanică. Englezii şi familia Rotschild, principalii creditori, cereau în schimb finanţe sustenabile, ca să fie siguri că îşi vor recupera banii. În scurtă vreme, grecii liberi plăteau taxe mai mari decât fraţii lor rămaşi în Imperiul Otoman şi bodogăneau că au înlocuit turcocraţia cu bavarocraţia. Miniştrii nemţi au fost retraşi un pas în spate şi Othon a devenit un monarh absolut. Programul era tot acela: au mutat capitala din Peloponez la Atena, capitala antică, unde în 1837 deschideau o universitate, ca să prindă din urmă Copenhaga sau Berlinul, cu două mari scopuri: să creeze acea clasă de birocraţi luminaţi capabili să construiască statul, şi să readucă Europa în Grecia, lichidând cu otomanismul retrograd.

Nu e sigur că grecii au devenit mai nemţi cu timpul (principalul lor producător de bere este aceeaşi firmă bavareză de la începuturi), dar Othon sigur a devenit mai grec, complotând mereu contra otomanilor şi căutând să aducă cât mai multe teritorii locuite de greci în Regatul său. A fi grec a devenit de altfel repede, datorită pe de o parte dependenţei de marile puteri, care a lăsat resentimente durabile, şi pe de alta bisericii greceşti, care nu se mai voia subordonată patriarhiei rămasă la Constantinopol (se declarase autocefală din 1832), o aspiraţie naţională mereu mai ambiţioasă, atât geografic cât şi identitar. Urmările s-au văzut după primul război mondial, când grecii au expulzat pe turcii rămaşi şi au pierdut, catastrofal, războiul de reîntregire cu oraşele greceşti din Asia Mică. Nu fuseseră ”întregi” decât pe vremea lui Alexandru cel Mare; dar, ca şi la noi cu Mihai Viteazul care reunifica principatele, legenda a bătut cu mult realitatea.

Othon a supravieţuit multor ani de intrigi ale marilor puteri, la mai multe încercări de lovituri de stat şi asasinate şi a fost evacuat tot pe o navă britanică spre Bavaria în 1862. Dacă aveţi drum prin München, puteţi vizita mormântul acestui patriot grec în biserica Teatină a Sf. Caetan. Wittelsbachii au fost urmaţi de dinastia daneză, expediată tot de marile puteri, care a făcut şi ea ce a putut. Nu a devenit niciodată populară.

Grecia a dat faliment internaţional de vreo şase ori, o dată înainte de Othon, o dată sub el şi de vreo patru ori după, incluzând suspendarea de azi a plăţilor. La finele secolului XIX au intrat în recesiune numai din cauza scăderii cererii de smochine de pe piaţa internaţională. Nu au fost niciodată iertaţi de dobânzi, totdeauna mari, şi asta a precipitat toate prăbuşirile.

N-au avut venituri niciodată pe măsura ambiţiilor, baza de impozitare fiind mică şi economia informală mare, chiar şi azi, când sunt o ţară dezvoltată. Pe datorie s-au eliberat de turci, şi-au construit statul, armata, capitala, Căile Ferate. Au fost adesea sabotaţi de Marile Puteri, cunoscute tot sub numele de Troica şi în secolul XIX. Englezii, ale căror interese s-au aliniat cu ale turcilor în războiul Crimeei, au făcut blocadă porturilor greceşti. Doar după al doilea război mondial au investit în Grecia, de teamă că vor câştiga comuniştii altfel.

Grecia a evoluat, dar a rămas mult din societatea pe bază de personalism şi particularism. Duminică dimineaţa, cei trei foşti prim miniştri care chemau să se voteze în favoarea Europei erau descendenţii celor trei mari dinastii care au dominat politica grecească în ultimii şaizeci de ani şi mai bine. Publicul care a votat Syriza a făcut-o şi din protest faţă de o clasă politică expirată, care a folosit banii europeni pentru perpetuarea clientelismului şi ineficienţei şi a ratat schimbarea Greciei.

Grecii europenizaţi au fost cei mai mari suporteri ai integrării României şi Bulgariei, atât la Bruxelles cât şi în opinia publică, una din puţine ţări unde majoritatea era în favoarea noastră. Au investit devreme în România şi au primit în Grecia zeci de mii de muncitori români fără nici o manifestare de xenofobie. Românii care îi descriu pe greci prin talk show-uri ca cei mai leneşi şi mai hoţi din Europa nu ştiu despre ce vorbesc. Îmi cer scuze în numele lor oricui stă să ne audă.

Economişti ca Joseph Stiglitz au sprijinit votul de ”nu”, dat fiind că la rata de plată a datoriei perspectivele de recuperare a decalajului de dezvoltare al Greciei deveneau nule. Grecia a tăiat o treime din banii de sănătate de când a început austeritatea. Şi asta am dat la clasă acum doi ani, ca temă: cum să tai o treime din bugetul Sănătăţii fără să afectezi indicatorii de sănătate, deja sub media europeană.

Raţionalizarea cheltuielilor din Grecia nu ar fi fost atât de teribilă dacă europenii nu ar fi greşit de trei ori. Odată, când au primit Grecia în zona euro, ca să se fălească cu extinderea. La fel, au adus Ciprul în Europa care nici nu voia să intre, sfârşind prin a confisca depozitele bancare ale oamenilor. A doua oară, când grecii au cheltuit şi au făcut datorii pentru că aveau credit mare că erau în zona euro şi creditorii scontau pe solidaritatea europeană (sau de ce faci o monedă comună) europenii în loc să îi scuture la cheltuieli, dar să le plătească prima datorie i-au împrumutat mai departe, trecând datoriile de la privat la stat, şi au creat o datorie şi mai mare, enormă. Economistul de la Harvard Dani Rodrik a criticat politica asta de atunci: o intrare pe blogul lui era în syllabusul de la clasa mea de politici publice acum vreo 3-4 ani deja. Tot el a anunţat scenariul sinistru care se desfăşoară sub ochii noştri încă de câteva luni. Îl puteţi citi aici. A treia oară, când au permis escaladarea asta, când puteau da condiţii mai bune guvernului moderat dinainte, să îl ajute să câştige alegerile, în loc să se angajeze în lupta cu nişte comunicatori de profesie. Vedeţi pe blogul Reuters la ora asta (#Grefenderum) câtă lume din alte ţări mediteraneene îşi arată solidaritatea şi ce mari şanse sunt ca scenariul pesimist al lui Rodrik în care Spania e la rând să se adeverească. Nu se poate politic să supravieţuiască o zonă euro în care Germania câştigă iar ţările din Sud pierd în acelaşi timp, o asemenea monedă comună nu are sens, nici economic şi nici moral. Datoria grecească s-a făcut cumpărând avioane care nu merg nici azi, importate din Germania, sau instalaţii de comunicaţii din ţări scandinave. Firmele din aceste ţări virtuoase la ele acasă au plătit mitele din Grecia ca să le mai vândă ceva – pe datorie, de altfel.

Cu Grecia s-a dus cel mai avansat proiect de convergenţă cu Occidentul al unei ţări ortodoxe. Noi suntem la rând, demonstraţia e acum la noi. Pot culturile pe bază de particularism, cu societăţi şi economii puternic informale, cu puţină înţelegere pentru şi dinspre Occident, emula cu succes societatea occidentală, într-un proiect comun aşa de ambiţios cum e euro? Să vă aud.

Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite