Donald Trump la Riad: Un NATO arab este oare posibil?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acesta pare să fie proiectul pentru care, foarte probabil, conform unor surse multiple, Donald Trump îşi va exprima susţinerea la reuniunea din Arabia Saudită cu şefi de state din lumea arabă.

Se pare că, într-un fel sau altul, mulţi dintre marii jucători geopolitici doresc ca harta de putere a Orientului Mijlociu să fie rescrisă, reformulată, poate chiar redesenată la modul propriu. De ce? Un răspuns simplist conţine doar motivaţiile standard: conflicte etnice, interconfesionale, bătălie pentru controlul conductelor şi prezenţa în zonele petrolifere, prietenia/duşmănia faţă de americani / europeni / NATO, scăparea de sub control a aliaţilor succesivi alimentaţi frăţeşte cu cantităţi enorme de arme cu care acum se omoară între ei într-o veselie, pe de altă parte pregătindu-se intens pentru Jihadul final împotriva tuturor necredincioşilor acestei lumi.

Toate acestea sunt adevărate, fiecare în parte, la fel şi per ansamblu, dar nu au coerenţă decât în raport cu foarte lineara şi carteziana gândire a planificatorilor europeni care nu au trăit în zona unde toate sunt posibile pentru că istoria se compune dintr-o nesfârşită succesiune de trădări monstruoase, crime, proiecte nebuneşti care au născut strălucitoare imperii, dar şi Secta Asasinilor, cu eroi reali vânători şi vânaţi în acelaşi timp, acolo de unde au pornit înţelepţii care au schimbat istoria ştiinţelor europene, un loc unde dragostea şi ura evoluează la intensităţi necunoscute nouă, alimentând peste secole ceea ce se întâmplă azi.

Dincolo de elementele care compun cotidianul pregătirilor pentru un nou conflict major în Orientul Apropiat se află o istorie fascinantă despre care motivează ceea ce ar putea să se concretizeze, rapid, într-o nouă încercare de a discuta structurarea acestui spaţiu.

Alcătuire complicată de state compuse din populaţii exprimând rădăcini etnice multiple şi dominate de memorii ale unor infinite războaie religioase nemiloase şi nimicitoare, toate aşezate pe mina de aur a rezervelor de gaze şi petrol al cărui control direct îl râvnesc toate marile puteri ale lumii.

Cum a apărut actuală hartă a statelor din Orientul Apropiat, cine a desenat-o, cu ce preţ şi în ce condiţii? Răspunsul vă va face să înţelegeţi o parte a istoriei acestui spaţiu precum şi geneza multor dintre conflictele actuale. Dar şi a proiectelor de acum de ieşire din criză.

Totul porneşte în perioada Primului Război Mondial, în momentul în care britanicii doresc cu disperare să obţină sprijinul arabilor pentru a organiza, din Egipt, o ofensivă împotriva Imperiului Otoman. Negocierile cu arabii sunt duse de ofiţerul britanic T.E. Lawrence (cunoscut apoi sub numele de Lawrence of Arabia). Arabii acceptă să se revolte, motivaţi de o promisiune făcută de Sir Henry McMahon (Înaltul Comisar britanic la Cairo) în 1915 lui Hussein ibn Ali, Califul de la Mecca. I se promisese acestuia că va deveni conducătorul unui mare imperiu arab… Numai că, în secret, încălcându-se toate promisiunile şi angajamentele, este pregătit Acordul Sykes-Picot, în fapt câteva documente semnate pe 16 mai 1916 între Franţa şi Marea Britanie (cu acordul Rusiei şi Italiei) care descriau modul în care, după încheierea războiului mondial, avea să se împartă Orientul Mijlociu între zone de influenţă precise, în scopul contracarării influenţei otomane.

Este decisă „decuparea” Orientului Mijlociu în cinci zone distincte: Zona albastră franceză, sub administrare directă, formată din actualul Liban şi regiunea Cilicia (regiune care corespunde actualei provincii turce Adana) Zona arabă A, de influenţă franceză, cuprinzând nordul Siriei actuale şi provincia Mossul, actualmente parte a Irakului, Zona roşie britanică, sub administrare directă, alcătuită din Kuweitul de azi şi Meopotamia (nord-estul Siriei şi nordul Irakului de azi) Zona arabă B, sub influenţă britanică, alcătuită din sudul Siriei de azi, Iordania şi viitorul teritoriu al Palestinei sub mandat britanic, Zona maron, sub administrare internaţională, cuprinzând Saint-Jean d’Acre, Haifa şi Ierusalim, Marea Britanie obţinând controlul porturilor de la Haifa şi Acra.

Britanicii oficializează în 1917 susţinerea lor pentru „stabilirea unui cămin naţional evreiesc în Palestina” în termenii scrisorii deschise adresate Lordului Lionel Walter Rotschild şi publicată pe 2 noiembrie 1917 de către Arthur James Balfour, ministrul britanic de externe, în acord cu Chaim Wiezmann, pe atunci preşedinte al Federaţiei Sioniste. Textul acordului franco-britanic devine public, cu tot scandalul necesar şi firesc în lumea arabă, în momentul în care, după Revoluţia din Octombrie, noul guvernator din Petrograd găseşte o copie a textului în arhivele ministerului de externe şi-l trimite cadou guvernului otoman.

În paralel, Woodrow Wilson, preşedintele SUA, nu se raliază termenilor tratatului secret şi încearcă să obţină un mandat din partea Societăţii Naţiunilor, constituind o comisie de consultare a tuturor naţiunilor interesate. Francezii şi britanicii părăsesc lucrările comisiei respective şi se pun de acord asupra împărţirii frontierelor în cadrul Conferinţei de la San Remo, aprilie 1920 unde, sub mandatul final al Societăţii Naţiunilor, tratatul este definitiv legalizat, Franţa primind mandat pentru Liban şi Siria, Marea Britanie pentru Irak (plus Kirkouk cedat de francezi în schimbul a 25% din beneficiile exploatărilor petroliere din zonă), Transiordania şi Palestina.

Reacţie imediată în lumea arabă: în Irak izbucneşte o revoltă populară reunind şiiţi şi suniţi, naţionaliştii se radicalizează în Siria şi se produc violenţe serioase în Palestina. Feisal, proclamat în mod unilateral rege al Regatului Arab de la Damasc de către Congresul arab pe 8 martie 1920, refuză să participe la negocieri, dar aliaţii îi transmit că este obligat să se supună hotărârilor luate la San Remo. Câteva luni mai tîrziu, trupele franceze ale generalului Gouraud pun capăt existenţei Regatului Arab de la Damasc şi impun mandatul decis.

Din Imperiul care făcuse să tremure lumea, se ajunge la o hartă modestă pentru Turcia care, de atunci nu a încetat niciodată să viseze la o revanşă istorică. La începutul anului 2000, un ofiţer de informaţii american de rang înalt, Ralph Peters, publică un articol vizionar, niciodată asumat oficial de Administraţie, dar care a sintetizat perfect posibilitatea pe care aceeaşi Administraţie americană o evocase în mai multe rânduri, anume proiectul Marelui Orient Mijlociu.

Iată configuraţia propusă: Harta Orientului Mijlociu Extins propusă de Ralph Peters. După cum vedeţi, varianta aceasta ar fi fost favorabilă intereselor kurzilor care, pentru prima oară într-un document american, îşi vedeau oarecum confirmată, chiar neoficial, speranţa de a vedea într-o bună zi Marele Kurdistan. Falsă speranţă deoarece apariţia ameninţării Statului Islamic, la o asemenea scară, a obligat actorii geopolitici să-şi redefinească interesele, dând poate dreptate raţionamentului ce a provocat acordul Sykes-Picot.

Odată cu conştientizarea pericolului fundamentalismului islamic, revine pe mesele planificatorilor de jocuri geostrategice proiectul Noului Mare Orient Apropiat. Animat de speranţa că fenomenul „Primăverii Arabe" avea să fie vectorul de succes. Iar Freedom House desena harta viitoarei libertăţi: După dispariţia speranţei legate de Primăvara Arabă, reapare aceeaşi hartă, dar în alte câteva variante care, după cum vedeţi, sunt făcute după sistemul proiecţie minimală/proiecţie maximală.

image

Hărţile lui Peters

Sigur că nu aceasta va fi harta finală a jocului. Dar, cu siguranţă, acesta este contextul în care, acum, apare proiectul Trump, cel în termenii căreia s-ar realiza o unitate istorică a regiunii împotriva duşmanului comun, terorismul, şi cu o ţintă pare-se mult mai precisă, adică Iranul. Asta ar însemna, spun experţii în domeniul securităţii, că statele arabe ar proceda de acum înainte la un intens schimb de informaţii care să pemită securizarea Israelului pe de o parte, dar să şi eradicheze mişcările, reţelele şi grupările teroriste din zonă. Cu un rezultat geostrategic global imediat, care ar transforma SUA în principalul operator şi garant de securitate în zonă, în calitatea sa de furnizor esenţial de echipamente, arme şi echipe de consilieri atât pentru Israel cât şi pentru Arabia Saudită.

Teoretic, apoi la nivel de declaraţii de intenţii, totul este posibil.

Numai că apar câteva întrebări imediate, deloc simple şi foarte greu de lămurit.

Prima este legată de conceptul acestei alianţe care să includă Emiratele Arabe Unite, Egiptul, Iordania, Arabia Saudită, eventual şi Pakistanul. Dacă vorbim de o alianţă politico-militară pe model NATO, atunci, desigur, punctul său central de forţă va fi un paragraf similar celui prin care, în Tratatul de la Washington al NATO, se precizează angajamentul solemn în favoarea apărării colective. Ori, până în acest moment, istoria ne arată că, în această zonă a Orientului Apropiat, s-au făcut şi s-au desfăcut fulgerător alianţe de state dublate de solemne alianţe militare, iar relaţiile actuale între posibilii participanţi la NATO arab nu sunt dintre cele mai bune, iar vechile ambiţii teritoriale nu au fost stinse niciodată.

Asta a făcut ca precedenta mare iniţiativă politică americană în zonă, "Two Pillars Policy" a lui Nixon care vedea Arabia Saudită şi Iranul ca cei doi stâlpi pe care să se sprijine lupta împotriva expansiunii sovietice, a eşuat, urmând apoi episodul irakian cu costurile diplomatice şi militare cunoscute şi neplăcute pentru SUA. Destabilizarea zonei a creat haosul pe care-l cunoaştem în ultimii ani, iar în bătăliile haotice de acum este foarte clar că fiecare dintre ţările viitoare posibile membre ale acestei coaliţii sub umbrelă americană sprijină diverse facţiuni, care luptă în teren pe viaţă şi pe moarte.

Desigur, este foarte posibil ca, sub impulsul american şi cu perspectiva de a primi un foarte solid sprijin material în viitorul imediat, liderii politici ai ţărilor arabe respective să fie de acord cu formarea unei asemenea alianţe şi, evident, cu leadership-ul american. Dar cine poate şti cum va fi primită vestea în statele respective, cum va reacţiona populaţia din celelalte state arabe, care va fi răspunsul scris cu sânge al organizaţiilor teroriste larg implantate în zonă? Apoi, cine va putea garanta că armele sosite în zonă nu vor urma să dispară, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori, pe circuite invizibile dar perfect funcţionale pentru a ajunge în mâinile facţiunilor combatante şi alimentând arsenalele grupărilor teroriste?

Personal, ştiind de mult timp regiunea respectivă, mai am o întrebare suplimentară: chiar crede cineva, oricare ar fi angajamentele scrise şi prezentate public în mod solemn, că va exista o cooperare majoră la nivelul schimbului de informaţii cu Israelul?

Apoi, chiar dacă, într-un fel sau altul va fi "rezolvată" problema Iranului (lucru imposibil fără un acord formal cu Rusia), în spatele actualităţii rămân nerezolvate marile revendicări teritoriale pe care le au fiecare dintre ţările posibil membre ale noii coaliţii. Poate, pentru moment, ele să fie trecute pe planul al doilea, dar nu înseamnă că cineva va uita vreodată marile obiective de demult ale Revoltei Arabe, promisiunile făcute atunci ca şi acordul franco-britanic de partajare a teritoriilor. Şi, în acest context, un aliat NATO se uită cu mare atenţie la zona Orientului Apropiat, dorind să devină un jucător strategic: Turcia. Nu este o ţară arabă dar a stăpânit zona arabă, nimeni nu uită acest lucru, iar cine crede că Ankara renunţă la proiectul său neo-otoman se înşeală amarnic. Iar dincolo de Turcia este acum aliatul strategic Rusia. Aceeaşi federaţie Rusă care a deschis acum multiple canale de cooperare, inclusiv militară, de mare complexitate şi care pot fi activate într-un anume context.

Dar dacă reuşeşte Trump? Ar fi o lovitură enormă în favoarea prestigiului şi puterii SUA ca prim actor global de securitate. Dar ar mai fi şi o confirmare că, undeva în profunzime, ar putea funcţiona deja o altă mare înţelegere de reechilibrare strategică între SUA şi Rusia, urmând să vedem, în acest caz foarte repede, care sunt câştigurile obţinute şi garantate Moscovei. Căci, spune logica la acel nivel, nu există joc absolut tip win-win decât dacă se decide ca alţii să suporte pierderile.

S-a mai întâmplat. Se mai poate întâmpla.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite