Soarta crudă a decis că e musai să fiu jurnalist-martor al recitalului pe care „cântăreaţa fără chip” (un soi de Carla's Dream în variantă bichon) Sia îl oferă cu nu prea multă generozitate românilor. Şi spun acest lucru întrucât aflu ulterior (deşi nu eram curios, dar prea s-au aprins spiritele virtuale pe Facebook) că vedeta nu a venit în „echipaj complet”, lipsind mica ei dansatoare de 13 ani, o oarecare Maddie Ziegler, care apare în mai toate clipurile artistei, mişcându-se haotic şi cam fără noimă.

Despre show-ul Siei s-ar putea spune multe, la fel cum am putea să nu spunem nimic. Dar pentru că a suscitat un interes deosebit şi a picat fix după pleaşca plină de penibil a Rihannei, zic că merită puţină atenţie.

Chiar dacă ne-am obişnuit cu artişti care confundă Bucureştiul cu Budapesta, de data asta nu s-a întâmplat. Pentru că artista de 40 de ani nu a învăţat să spună nici „bună seara” în română, nici „hello” în engleză. A preferat să rămână „misterioasă”. Mister însemnând o pleaşcă de păr vopsită alb-negru, care îi acoperea mare parte din faţă şi o fundă uriaşă, un pampon ca o bomboană pe coliva kitsch-ului. Practic, nu a putut nici măcar să se bucure de privelişte, pentru că avea ocazia să cânte în faţa uneia dintre cele mai mari clădiri din lume, dacă nu în faţa unui public care abia o aştepta. Înţeleg chiar că nişte israelieni din Tel Aviv au dat-o chiar şi în judecată pentru că nu au putut să o vadă pe scenă.

Cel mai probabil, Sia

Dincolo de lipsa oricărui dialog cu publicul (pentru că artista nu s-a adresat celor care au dat niscai bani s-o vadă/audă), dincolo de orice strategie de marketing, în care s-a dorit ca interpreta să fie cât mai discretă, nu pot să mă bucur de un artist care stă înfipt în scenă în faţa unui microfon, indiferent de vocea căpătată de la natură sau muncită la canto, atât timp cât nu avem un contact vizual. Şi chiar dacă îl văd de la o distanţă apreciabilă, aş aprecia să îi văd ochii în live, nu într-un filmuleţ proiectat cu măiestrie pe nişte plasme uriaşe. Şi aici ajungem la ingineria pe care înţeleg că au făcut-o oamenii Siei: pe scenă s-a aflat o fată care a dansat zglobie cu o perucă (?) platinată şi bretonată, iar pe ecran erau difuzate imagini cu vedeta clipurilor, Ziegler, lăsând impresia că cele două sunt de fapt una şi aceeaşi persoană. Doar că s-a dovedit că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dansatoarea din clipuri o însoţeşte pe Sia doar la concertele pe care artista le susţine pe continentul nord american. În rest, participă o „sosie”. Că oamenii oricum nu le deosebesc.

Pe de altă parte, dacă tot a stat proţăpită în microfon şi mai mult acoperită, Sia putea fi la rândul ei la fel de bine şi Delia noastră, pentru că oricum publicul nu ar fi avut habr cine se ascunde în spatele unei meşe penibile, socotită „trade mark”. Sau le fel de bine putea să cânte şi din culise. Sau de la fântânile de pe bulevardul din spatele scenei. Da, Sia are voce şi are compoziţii bune, însă oamenii care vor să o asculte au aşteptări legate de un spectacol. Vor show. Vor lumini, vor imagine, aşa cum i-au obişnuit deja numele care s-au perindat până acum pe la Bucureşti. Altfel, mp3-urile artistei sună mult mai bine decât spaţiul din Piaţa Constituţiei şi sunt şi gratis. Iar clipurile de pe youtube se pot vedea şi mai bine pe un calculator pricopsit, nu pe ecranele din centrul Bucureştiului, acolo unde Gabriela Firea le vrea mult mai rar prezente.

Nu ai aşteptări de mari efecte speciale când vezi şi asculţi un Placido Domingo, când vezi un Andrea Bocelli sau un Clayderman. Nu vrei mari coregrafii când vine Dulce Pontes. Nu voiam reflectoare şi stroboscoape la biata Lhasa de Sela sau la Mariza. Chiar dacă nu s-au agitat şi nu au avut momente coregrafice, pe artiştii de mai sus, fără ifose şi fasoane, ne-a fost de-ajuns să îi auzim, să le privim licărul din ochi (mai puţin în cazul lui Bocelli, domnu' Gâdea!) şi să le simţim energia şi bucuria de a fi alături de public. ASTA însemnă show: energie, comunicare, bucurie. 

Dar show-ul Siei a avut şi o parte bună, iar aceasta s-a numit Selah Sue, o interpretă care s-a aflat în antiteză cu cea căreia îi făcea „încălzirea”: cu chitara pe umăr şi cu un band de muzicieni talentaţi, Selah şi-a salutat publicul (pe care nu-l vedea pentru prima oară) şi dintre toţi artiştii străini pe care i-am văzut în ultimii 20 de ani încoace concertând în capitală a rostit cel mai corect numele oraşului Bucureşti. Cu un „ş” impecabil. Ba chiar aş putea spune că a folosit excesiv pe alocuri „Bucureştiul”, în încercarea de a anima publicul. Dar nu a fost deranjant. Dimpotrivă. A îndemnat oamenii să cânte cu ea, a fredonat la unison cu românii şi s-a bucurat sincer că e pe o asemenea scenă. Chiar dacă unii păreau mai interesaţi de discuţiile cu prietenii, s-au găsit mulţi să o şi aplaude. Şi au avut şi de ce. Cred că mai frumos ar fi fost să se întâmple invers, iar Sia să deschidă concertul Selah. Mai ales că după fix o oră recitalul ei s-a încheiat, iar femeia cu perucă nu s-a mai întors la vreun bis, deşi i s-a cerut să mai „strălucească o dată ca un diamant”.