Agentul pare neschimbat, şi Lynch a decis să-l readucă pe ecran cu plete, nu cu o uşoară chelie cum se obţine, foarte la îndemână, trecerea timpului la bărbaţi. Era iniţial primul poliţist şi thriller care intra pe TVR după Revoluţie. În anii 90, s-a lăsat cu o conferinţă de presă la încă Biblioteca Americană, unde M.C. a fost un ziarist fermecător, iniţiatorul curajoasei Baricada, Eduard Victor Gugui, care, nu după multă vreme, chiar la întoarcerea de la Cannes, avea să-şi piardă viaţa pe şoselele Rivierei, ca într-un Hitchcock nefericit!

La vizionarea de ieri din Sala La Soixantieme, publicul a aplaudat frenetic încă de la primele acorduri obsedante ale muzicii lui Angelo Badalamenti, iar restul a fost într-un ritm alert, psihedelic (vorba unui prieten, parcă după o doză de LCD), mai degrabă pe genul lui Mulholland Drive (pe care tocmai am descoperit-o la Los Angeles), şi cu cadre cu un New York auriu, un fel de ectoplasmă monstruoasă (că tot sunt la modă fantomele la ediţia 70!), un căţel Armstrong şi dialoguri de un absurd plin de haz şi universal valabile la un IQ mediocru. Sacadarea bizară a dialogului are efectul scontat şi Slavă Domnului că se poate vedea legal şi pe HBO. Reapare şi Grace Zbrinski, care a şi jucat pe scena TNB-ului înainte de liftarea clădirii. Şi să nu uit, există un Festival al Serialelor la Lille! Tentant!

La filme, dimineaţa a început cu Good Time, care o fi fost la filmări, pentru spectator nu-i decât încă o poveste cu o spargere la o bancă dată de doi debili mintali (unul cu acte, ceva între un surogat de Jack Nicholson în Zbor deasupra unui cuib de cuci şi Tom Hanks în Forrest Gump) şi goana de poliţie, plus un psy şi o bunică ştirbă, Agapia. Regizori, tot doi fraţi: Benny şi Josh Safdie, şi probabil salvatoare va fi prezenţa în distribuţie a lui Robert Pattinson, care are hoarde întregi de admiratoare. S-or crede ei Coen, dar nu sunt, şi nici Taviani! Şi o curiozitate, un nou termen pentru echipa de pe generic: street casting, adică, probabil, un alt fel de figuranţi.

Rodin e un portret nemilos al sculptorului, dar fără grandoarea lui Turner (care culmea ghinionului, cât să se facă şi mai acerbe comparaţii, se difuza aseară la televiziunea franceză). Regizor, Jacques Doillon, care ne încânta şi înduioşa acum ceva vreme cu Ponette! Acum şi l-a luat pe strâmbilă, Vincent Lindon, care în rol scapă de enervantul tic, dar care e agresiv şi neconvingător. Camille Claudel e un dezastru, Izia Higelin, mult prea frustră (spre enorma satisfacţie, bănuită, a anterioarei interprete, Isabelle Adjani). E interesant însă cum îşi concepe artistul lucrările şi mai ales pe Hugo şi Balzac. În rest, după barbă, pare un Brâncuşi şi are şi el un Sărut (ce-i drept, nu-i chiar Poarta Sărutului). Şi o ierarhizare care la Rodin e inversă: aur, bronz, lemn, lut. La el lutul e în top.

În asteptarea rîndunelelor e un franco-germano-algerian cu multă iubire şi nunţi, dar şi cu diferenţe culturale, prezentate cu tact şi căldură şi o ilustraţie muzicală de premiat. Telefoanele mobile şi în pustiu sunt omniprezente! Debutul lui Karim Moussaoui.

L’ Amant double a fost marea dezamăgire pentru noi, când este aşteptat un tip cu har, ca Francois Ozon, care anul trecut ne luase piuitul cu Frantz, o peliculă A/N care se petrecea în Primul Război Mondial. N-a ajutat nici că şi-a luat descoperirea din Tânără şi frumoasă, pe Marine Vacth, o psihotică de astă dată, care ajunge la un psihanalist care-şi încalcă strictele reguli deontologice după ce o taxează multă vreme cu 150 de euro pe şedinţă. Drăguţi motanii: Milo şi Danton, mai puţin cei împăiaţi (taxidermia a descins pe Croazetă şi în Out e un iepure…). O istorie încurcată (o ecranizare liberă) cu gemeni şi gay, vise de groază, dar fără un Dali care să le ilustreze, un epigon al lui Hitch care cred că ar fi imaginat o pedeapsă feroce realizatorului care-l imită jalnic. Şi mai ia şi o scenă a oglinzilor de la Orson Welles! Plus că dacă grecul a început cu o inimă vie, pâlpâitoare, Ozon s-a gândit la un sex feminin care se transformă într-un ochi! Şi-a luat huiduielile binemeritate! Şi când afli că sărutul vulcanic din Notorius, care a fost şi el imaginea Festivalului (cu Ingrid Bergman şi Carey Grant) a trebuit, în scenariu, întretăiat cu dialoguri, ca să nu pară prea languros şi să nu cadă la cenzură, te întrebi firesc: Evoluţie sau involuţie, spre grotesc?

Din fericire, ziua s-a încheiat cu un sud-american, o ţesătură de filigran, o întâmplare plină de candoare, şi dacă vedeta din Afişul 2017, Claudia Cardinale, venise la Cannes cu Fata cu valiza, Logodnica din deşert s-ar fi putut intitula Doamna cu valiza (din nou actriţa din Gloria, premiată la Berlinală, în paralel cu Poziţia Copilului: Paulina Garcia - care în Preşedintele de ieri era lider de ţară).

În concluzie, filmele se împart în umane şi inumane, iar cele care nu se termină cu bine, dar măcar îţi lasă speranţa şi posibilitatea să le construieşti o poveste bis (cum susţinea Maestrul D.I. Suchianu) ar trebui încurajate, şi viaţa noastră de cinefili ar fi mai dulce!