Berlinală 2022- Capitolul 1

Cum, mai nou, aşa se împart şi filmele, călătoria mea festivalieră (curajoasă, după cum m-au avertizat cu o oarecare îngrijorare unii) a început cu un test PCR la Bucureşti, la 220 de lei, ce-i drept cu un rezultat rapid, cât să nu-mi stea inima în loc că nu pot ajunge să văd peliculele de pe toate continentele (cu biletul Ryanair, care ne-a plimbat cu autobuzul până la avion şi înapoi, într-o aterizare cu efecte speciale, de la vântul de la sol)

Pelicule proiectate pe ecran mare şi în săli... locuite, din fericire, ca la tricotaje - unul pe faţă unul pe dos -, deci, la distanţă, fără riscul de a avea în faţă un tip cu căciulă de Oblio sau o doamnă cu o claie de păr în dezordine şi o nelinişte nejustificată.

Formularul de intrare în Germania e util şi se câştigă timp la vamă, în schimb, te poţi trezi că nu apari în sistem, deşi eşti acreditat, dar după 2 teste şi bunăvoinţa unui tânăr, care a simţit disperarea mea dincolo de mască, m-am ales cu o brăţară (portocalie în prima zi) odată cu răspunsul negativ, ca să fie de bine (încă 15 minute hitchcockiene). Pot intra la vizionări, deşi nu prea merge aparatul cu care se scanează biletul de pe mail şi uneori mai cade netul. Fără mobil şi baterie eşti un cinefil mort.

Pe preşedintele juriului, M.Night Shyamalan, admirat unanim pentru  Al 6-lea simţ, l-am văzut doar pe ecranul exterior de la Palat, deşi aveam rezervare pentru conferinţa de presă, dar tot răul spre bine, dacă nu câştigam timp aşa, ratam mult aşteptatul Peter von Kant, o variantă în sens invers a unui scenariu cult al lui Fassbinder (căruia i-a dedicat o carte şi Un bărbat ca Eva: Radu Gabrea), unde era o Petra, cu o Hanna Schygulla colosală (în ambele, la distanţă de 5 decenii)  şi o Isabelle Adjani, pe măsură, care şi cântă o melodie a lui Jeanne Moreau. Karl (Stefan Crepon), majordomul fantomatic şi fără glas, un martor tăcut ca la Agatha Christie, spectatorul discret al unui amor sfâşietor între Peter şi tânărul Amir, ar merita un Urs.Un film construit cu iubire şi inspiraţie, nu numai datorită fratelui mai mare: Fassbinder, după cum îl definea Ozon,  dar şi carantinei care i-a dat ghes să facă acest huis-clos. Conferinţa de presă a fost savuroasă, cu o moderatoare coafată ca Adjani, dar era doar o iluzie optică, vedeta n-a venit la întâlnirea cu ziariştii.

Un partid german e un documentar despre unul extremist, care s-a lăsat filmat din histrionism şi ca să-şi mai facă un pic de reclamă: antivaccinişti şi rasişti ! Sună cunoscut?

Pe Vineri, Robinson e un exerciţiu aparte, făcut cu mult curaj şi talent de o tânără cineastă şi artist plastic, Mitra Farahani, despre o întâlnire epistolară (pe mail), fiecare pe insula sa imaginară, de Crusoe, între un conaţional de-ai săi, marele regizor iranian Ebrahim Golestan (99 de ani) şi Jean-Luc Goddard (91 de ani), întruchiparea Noului Val Francez, cei doi G, pe care îi ascultăm şi urmărim cu sufletul la gură, într-un voiaj de la Eisenstein, până la teorii spectaculoase ale timpului şi Morţii.

Flux Gourmet l-aş fi putut sări (bine-zis să te culci nemâncat), dar m-a tentat că era cu Asa Butterfield, puştiul din nemaipomenitul Hugo al lui Scorsese (de neratat pe Netflix) şi de la regizorul Peter Strickland (dacă tot începusem ziua cu un Peter), care în România făcuse Katalin Varga, cu care luase un premiu, tot la Berlinală. Prin urmare, din păcate, cel de faţă e unul teribilist, un amestec bizar de Peter (altul) Greenaway şi Corneliu Porumboiu (Metabolism). O reţetă necomestibilă.

O să-mi dreg gustul în Capitolul 2, cu My Man Godfrey, din secţiunea Retrospectiva: Nu suntem îngeri, comedii romantice, în adevăratul sens al conceptului, dintre 1936 -1943, la care urarea „vizionare plăcută“ e cea mai nimerită.

Corespondenţă de la faţa locului (şi nu online, ca-n 2021)