"BLESSED" SAU BINECUVÂNTAREA PITEI

PITĂ, nu PIZZA, înseamnă în jargon ardelenesc, PÂINE, nu CHIFLĂ. Cam aşa se înţeleg ardelenii cu bucureştenii. Dar asta e o altă discuţie.

         Pita (Dorina Darie Peter) din povestea mea este soţia lui Pit (Ioan Peter), aşa şi-a câştigat această poreclă binecuvântată, precum pâinea noastră cea de toate zilele...Cine nu i-a cunoscut pe aceşti doi luminaţi din interior către exterior a pierdut un univers pe care numai în cărţile biblice îl mai regăseşti, pacea celor doi nu se împarte decât cu cei care le sunt pe plac şi la inimă...Eu am beneficiat de liniştea lor interioară, exteriorizată către mine de multe ori din dorinţa de a mă ajuta să trec peste neliniştile angoasante ale ego-ului meu.

          Dor...Ina...se dăruieşte foarte special oricărui rol cu care intră în contact...îl răstălmăceşte în sensurile lui cele mai adânci, lăsând să se simtă fragilitatea fiecărei replici...nu pot să spun că vreodată a privit cu superficialitate vreo partitură dramaturgică, oricât de reuşită sau nereuşită ar fi fost aceasta. Ina aduce totul la ea, decorul devine parte din ea, recuzita devine personală...e aceeaşi Ina, însă cu alt ADN biografic. Simona Vintilă o poartă într-o incursiune interioară foarte puternică, conturează un personaj cu accente de tragedie antică prin elementul „Furiilor” care se dezlănţuiau fără control în cultura antică...devastatorul Alzheimer face ravagii când e lăsat nemonitorizat. Schimbările stărilor emoţionale de la fericire euforică la căderi psihice curg halucinant de rapid în faţa spectatorului.

          „Blessed” – piesa scrisă şi regizată la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” de Simona Vintilă – aduce în discuţie o boală neurologică degenerativă din ce în ce mai prezentă în societatea contemporană – boala ALZHEIMER, boala uitării...boala sechelelor neurologice care se află în strânsă legătură cu pierderea memoriei. Dar nu doar atât, implică reminiscenţe din demenţa senilă şi din autism. Însă aceasta NU este o piesă strict medicală, ci un text despre necunoaşterea semnelor evidente, în orice formă ar fi acelea. Faptul că nu ne mai acordăm timp să ne privim îndelung partenerul de viaţă sau copilul sau prietenul naşte remuşcări tardive în conştiinţa fiecărui individ viciat de cotidianul mult prea angoasant.

          Am aflat ulterior spectacolului – emoţionant prin impactul său şi prin latura pregnantă de manifest – că „povestea” este una adevărată şi foarte personală pentru regizoarea şi dramaturga Simona Vintilă. Pe perioada desfăşurării spectacolului îmi fulgerau gânduri prin cap despre cum a fost capabilă să reţină într-un text atât de multe elemente de manifestare ale Alzheimer-ului. Când ai de-a face cu ceva personal, atunci totul devine mai fragil, mai emoţionant, mai apăsător, mai revoltător, mai dramatic şi mai plin de observaţii pertinente.

          Textul este o oglindă a unei existenţe, presărat cu indicii despre dezvoltarea bolii şi despre manifestarea bolnavului de Alzheimer. Însă cel mai important aspect al acestei piese este latura sa de manifest pro diagnosticare şi combatere din stadiu incipient al bolii. Povestea devine mai dramatică, deoarece avem de a face cu un Alzheimer care se declanşează la o persoană de maxim 50 de ani, nu avem de-a face cu boala senectuţii, în cazul de faţă, ci cu o persoană care a lăsat garda de apărare jos, devenind foarte vulnerabilă la toţi stimulii cerebrali: stresul, oboseala, absenţa  familiei – toate augmentează presiunea intracraniană a personajului „EA”. Însăşi prin denumirea atribuită personajului principal feminin se înţelege că oricine e vizat, că nimeni nu e protejat în faţa unei boli neurologice, că limita dintre lucid şi dezechilibrat e foarte fină. Toate personajele sunt intitulate sugestiv: EA (Dorina Darie Peter), EL (Florin Covalciuc), FIICA (Giorgiana Popan),  MEDICUL (Ştefan Statnic).

          EA – Dorina – arhitecta şefă a „unui” oraş – manifestă irascibilitate şi oboseală la locul de muncă – este singură, având o fiică plecată la studii în America, care urmează să se întoarcă după mult timp acasă şi un soţ, profesor universitar invitat la diverse universităţi ale lumii pentru diferite congrese. Prin urmare, o femeie singură cu un loc de muncă plin de responsabilităţi, iar porţia de socializare de care dispune este un grup de prietene cu care mai iese din când în când.

Pentru a sublinia cât de stresantă este îndeletnicirea personajului principal feminin, Simona Vintilă optează pentru o scenă de aproape 20 de minute în care Dorina este singură acasă, încercând să se relaxeze după o zi foarte stresantă la muncă, iar telefoanele nu contenesc să sune. Singurul lucru pe care-l face spre relaxare este să-şi toarne un pahar de vin şi să-şi asculte melodia preferată – BLESSED de Elton John. În acea prima scenă înţelegem de fapt biografia recentă a familiei femeii, indirect intră în scenă – prin telefon – fiica şi soţul femeii. Melodia BLESSED va căpăta ulterior proporţii mult mai halucinante, la care nici cu gândul nu gândeşti.

          Dorina îşi construieşte personajul din interior în exterior, astfel încât orice nemulţumire datorată unui telefon îi modifică corporalitatea, mimica şi tonul vocii...poate tocmai de aceea personajul te emoţionează şi şochează atât de mult, vezi modificarea şi transformarea unei femei aparent lucide într-o femeie labilă psihic, cu probleme comportamentale  şi mai ales care nu mai discerne între adevăr şi iluzie. O prizonieră între lumi, între întâmplări, între vieţi, între trăiri, între disperări. Pandantul personajului EA este rolul atribuit Giorgianei Popan, cel al fiicei care realizează că mama ei are probleme grave, evidente şi că trebuie să i se ofere un diagnostic clar. Scena de violenţă de la final a mamei faţă de fiica sa este cutremurătoare, paroxismul la care ajunge EA frizează nebunia în forma sa de boală clinică.

“EA: Dragostea mea, te-ai întors acasă? (îl strânge în braţe; el se uită înmărmurit spre fiica lui) Ce dor mi-a fost de tine! (El nu ştie cum să reacţioneze) Nu mai pleci curând, aşa-i?

EL: (cu voce stinsă) Nu…Nu mai plec, draga mea…

EA: ( o observă pe fiica ei; se desprinde din braţele lui)  Dar ea cine e?...(agitată) Pe cine mi-ai adus în casă?!

EL: (stupefiat) Draga mea, e fiica noastră, nu o mai recunoşti?

EA: (îşi continuă delirul) De ce-ai adus-o în casă? (fiicei) Să pleci, auzi? Târfă ordinară! Ce cauţi în viaţa noastră?... Spune, ce cauţi?  Să-mi laşi soţul în pace, ai auzit? Pleacă odată! Dispari!

 (Ea încearcă  să o lovească, dar el intervine la timp…Fiica rămâne pe loc, doar trupul  ei  e cuprins de hohote de plâns…)”

          Un moment în care toţi cei care iau parte la spectacol rămân perplecşi este cel în care EA apare total bulversată în sala de spectacol şi întreabă în parte spectatorii dacă o pot ajuta să ajungă acasă, pentru că s-a pierdut. E ca un copil care nu mai îşi găseşte părinţii într-un magazin. Acea părăsire de sine a memoriei te lasă mut, cu ochii plini de lacrimi şi cu un nod imens în gât. Cauţi scăparea în ceilalţi, dar este degeaba. Şi ceilalţi sunt la fel de şocaţi de situaţia creată şi simt compasiune pentru persoana bolnavă.

          MEDICUL (Ştefan Statnic) – un profesionist cam tipicar faţă de meseria lui, cu specifica atitudine de psihiatru, uşor hilar în scorţoşenia sa, însă implicat total în problema pacientei sale – identifică semnele, le subliniază şi intervine în diagnosticarea stadiului bolii. Manifestarea este fulminantă, iar diagnosticul sună aşa:

„MEDICUL: Soţia dumneavoastră are boala Alzheimer într-un stadiu incipient spre mediu. Vestea proastă este că are genetică pozitivă, mama dânsei a suferit la rândul ei de boala aceasta şi…”

            Perioada de evoluţie a Alzheimerului este accelerată de factorul ereditar, prin sintagma medicală “genetică pozitivă”. Factorul ereditar poate explica atât de multe maladii degenerativ-neurologice şi chiar alte  afecţiuni medicale, cărora nu le găsim corelare cu acţiunile noastre zilnice. Diagnosticarea se realizează prin teste de memorie, dar şi prin analize medicale, precum Computer Tomograf etc. Afecţiunile neurologice se află în strânsă legătură cu emoţiile pe care le trăieşte pacientul, în cazul dat stresul şi absenţa fizică a familiei conduc la Alzheimer.

„MEDICUL:  Aş încerca să finalizez testul de memorie de care v-am vorbit anterior, adica Minimental State Examination, apoi aş aplica Blessed Dementia Scale …

FIICA: (îl întrerupe din nou) Ce interesant…Melodia preferată a mamei mele e  ”Blessed” al lui Elton John…Mi-o cânta chiar ea când eram mică…Iar testul acesta se numeşte Blessed Scale …şi nu mai ştiu cum…

MEDICUL: (zâmbeşte) Blessed Dementia Scale, un test care dezvăluie atât modificări la nivel comportamental, cât şi la nivel de performanţă în îndeplinirea activităţilor zilnice…”

          BLESSED – sintagmă purtătoare de binecuvântare urmăreşte personajul EA de la extaz la agonia abandonării şi neregăsirii într-un spaţiu interior modificat. Blessed înseamnă deopotrivă melodia preferată a ei, dar şi testul de memorie Blessed Dementia Scale...avem de-a face cu albul şi negrul vieţii unui bolnav de Alzheimer...griul acestui bolnav poate fi doar degenerarea progresivă până la plecarea în moarte. Dramaturga Simona Vintilă îşi sfârşeşte textul cu un epilog care are menirea de a ne trezi din amorţeală şi care ne obligă să gândim. Să gândim dureros, fără speranţă şi cu lacrimi imense. Cu toate acestea, textul şi montarea ei nu sunt încrâncenate şi oferă o opţiune la situaţia prezentată pe scenă.

„ EPILOG   

(...)

EL: Dacă aş fi ştiut…

FIICA: Dacă am fi ştiut...

EL: Dar nu ştiam...

FIICA: Dar am aflat...

EL: Că  singurul leac …

FIICA: Al bolii acesteia…

EL:   E prevenţia…

FIICA : Acuma ştim…

EL : Cu ce preţ, însă…

FIICA:  ARE WE  BLESSED?

EL:  SUNTEM OARE BINECUVÂNTAŢI?

EA:  DO WE KNOW?

FIICA:  ŞTIM OARE?”

            EL (Florin Covalciuc), tată şi soţ, model pentru familie se vede aruncat de către soartă într-o situaţie cu care nu este familiarizat, încearcă să-şi păstreze calmul şi umorul, să gândească totul la rece şi să ia deciziile cele mai potrivite pentru soţia sa. Internarea este unica soluţie într-o situaţie fără precedent în familia lor. Decizia de a-şi interna soţia este una care modifică ierarhia valorică a tatălui şi a fiicei, brusc realizează cât au fost de orbi în faţa semnelor evidente ale bolii. Florin Covalciuc este pandantul comic, însă comicul aruncat într-un ocean de dramtism nu face decât să amplice toată doza de tristeţe a acestei istorisiri. Replicile lui sunt spumoase, crează valuri de râsete în rândul publicului care ulterior îngheaţă în faţa acestei femei care suferă. Foarte ofertantă partitura sa, pentru că brusc de la o replică hazlie ajunge la una plină de valenţe existenţialiste : “Suntem oare binecuvântaţi?”.

          Giorgiana Popan – FIICA – construieşte voit un personaj americanizat de la comportament până la limbaj. O fată trecută uşor de 20 de ani, care crede că totul va fi O.K. după întoarcerea ei acasă de la studiile finalizate în America, o tânără cu perspective de viitor strălucitoare, dar care se vede nevoită să renunţe la toate planurile ei spre a se dedica îngrijirii mamei sale. Ea este singura care pune cap la cap piesele acestui puzzle neurologic, ea citeşte derapejele comportamentale ale mamei ei şi de asemenea ea îşi alarmează tatăl. Există un resentiment, o frustare a unui om care se vede nevoit să renunţe la el spre a oferi sprijin altei persoane. Inevitabil începem să detestăm comportamentul bolnavului, fără să avem în vedere durerea pe care o are de dus acesta. Însă acest comportament este unul firesc, unul de rezistenţă, de autoapărare, de autoconservare în faţa unei maladii care poate distruge psihic şi aparţinătorii, NU numai bolnavul. Spectacolul este şi o pledoarie pentru iertare...pentru iertarea bolnavul că este bolnav.

          Simona Vintilă construieşte un univers firav format din suflete bântuite care plutesc bezmetice într-o lume care nu face niciun efort spre a opri timpul în loc.