Ziua lui Eminescu şi Ziua Culturii Române, o zi rătăcită în peisajul nostru atât de pestriţ

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pestriţ, este puţin spus, dar nu acesta este subiectul. Aşadar, să încep cu o poveste frumoasă. Liturghia ţinută în Catedrala Arhiepiscopiei Râmnicului de ziua lui Eminescu şi de Ziua Culturii Române a fost văzută de peste cincisprezece mii de credincioşi la televiziuni locale, pe internet, în România şi în toată lumea şi, fireşte, sute de credincioşi au asistat, au fost de faţă la ea în catedrală.

Iniţiativa Arhiepiscopului Râmnicului Dr.Varsanufie a înflorit fericit deşi, din păcate, încă o dată se dovedeşte adevărul înţelepciunii care spune că numai cu o singură floare nu se face primăvară!

Dacă factorii interesaţi şi chiar îndatoraţi ai administraţiei noastre, chiar şi Patriarhia Română care are altfel atâtea iniţiative pline de miez, cum este şi declararea anului 2017 „Anul omagial al pictorilor bisericeşti şi anul comemorativ Iustinian Patriahul şi al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”, dacă, aşa cum ziceam, administraţia noastră întreagă ar fi înţeles că Ziua Culturii Naţionale aşezată nu întâmplător prin lege în ziua lui Eminescu poetul naţional, ar fi fost înţelept să dea şi un ucaz general ca această zi hotărâtoare pentru consolidarea sentimentului de identitate spirituală şi naţională al cetăţenilor României, ziua să se sărbătorească în toate bisericile din România şi nu numai în biserica ortodoxă, în toate şcolile din România, în toate primăriile din România şi în toate consiliile locale de la comună la judeţ şi, astfel, am fi avut o clipă în cursul unui an întreg care ar fi putut să facă o primăvară întreagă.

Dacă fiecare preot şi nu numai ortodox, dacă fiecare primar, dacă fiecare director de şcoală, dacă fiecare universitate ar fi solidarizat credincioşii şi odată cu ei întreaga tânără generaţie românească cu această zi, ea ar fi intrat glorioasă în conştiinţa românească şi ar fi argumentat hotărâtor verticalitatea românilor şi i-ar convinge că avem motive să fim mândri că suntem români şi că nu trebuie să stăm cu capul plecat şi cu glasul pe jumătate şoptit, spunând, când trecem graniţa, că suntem români!

Şi am fi fost respectaţi, şi am fi fost preţuiţi şi s-ar fi ţinut seama mai mult - mai mult înseamnă cât ar fi trebuit -, că suntem identitari, că suntem verticali, că avem pecete când facem parte din concertul naţiunilor civilizate şi democratice ale lumii!

Din păcate, ziua a trecut cum a putut ştirbită în frumuseţea ei, altfel, prin ploaia nesfârşitelor ciorovăieli şi scandaluri politicianiste care au ocupat toată respiraţia noastră, ca şi când am fi fost blestemaţi să ne înecăm în mâlul mahalalei gata să sufoce şi ea toată suflarea noastră.

Ce frumos ar fi fost ca această zi să ne răscolească sufletele, să ne purifice moral şi să ne facă să înţelegem că, în afara progresului spiritual, niciun progres capitalist de Codrul Vlăsiei nu poate să ne salveze.

Am înţelege mai mult că uzina Eminescu este cea mai mare investiţie pe care o putem face şi suntem datori să o facem noi, astăzi, în România. Că în afara ei, a investiţiei în uzina Eminescu, investiţia în poezie, în cultură, în ştiinţă, în învăţământ, în istoria naţională, în geografia naţională, în tradiţia identităţii este singura investiţie care ne poate salva şi ne poate asigura un viitor demn.

Dacă iniţiativa Arhiepiscopiei Râmnicului a făcut ca Liturghia ei din ziua de 15 ianuarie să fie văzută şi ascultată şi gustată sufleteşte de cincisprezece mii de credincioşi din ţară şi din străinătate, Liturghia unei singure biserici, ce s-ar fi întâmplat dacă această Liturghie şi predica din această zi ar fi trimis amândouă mesaje către credincioşii din toate bisericile cătunelor româneşti, din şcolile româneşti, din toate primăriile româneşti, din toate capitalele de judeţ?!

Nu s-ar fi putut pune astfel o cărămidă hotărâtoare la temelia singurei bătălii pe care suntem datori învingând, să o ducem, pentru a ne smulge din tristeţea şi precaritatea ciorovăielii politicianiste, bătălia pentru recâştigarea verticalităţii prin recâştigarea identităţii naţionale şi de spirit româneşti.

Şi aici, trebuie să recunoaştem, că Academia Română, dincolo de aulica ei sesiune, ar fi putut să redevină farul care să lumineze credinţa noastră în Eminescu poetul naţional, poetul identităţii şi verticalităţii noastre.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite