Se fură şi istoria? Un punct de vedere

Citesc un articol intitulat ”De unde a avut Ştefan cel Mare bani pentru războaie cu turcii?”. Primul lucru care îţi vine în minte este să te întrebi: pe cine interesează acest subiect? La ce ne foloseşte dacă aflăm? Dacă citeşti mai departe de titlu, afli că nici autorul nu ştie să răspundă la această întrebare, dar face el un calcul ingenios şi ne spune, nu rămânem în ceaţă.

Cum?! Calculează produsul brut pe cap de locuitor, la vremea aceea, din ţările mai dezvoltate care dispuneau de datele necesare. Ce rezultă? Dacă la ăia o fi fost aşa, în Vest, la noi, în Est, o fi fost...mult mai puţin. Deci, fiecare român de atunci, un fel de Jder din Sadoveanu, sărac, avea de contribuit pentru un război dus de Ştefan cu o sumă importantă, lăsând deoparte alte dări.

Cam prea mult! Concluzie: domnitorul a irosit în mod exagerat banii publici, obţinuţi din taxe vamale, impozite impuse oraşelor, dar mai ales contribuţii ale omului de rând, căruia nu i-a fost uşor. A meritat? Se dă de înţeles că nu. Altfel, de ce mai scriem un astfel de articol?

Într-un alt loc, se aminteşte de faptul că Papei Sixt al VI-lea îi aparţinea afirmaţia conform căreia Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin eroismul său, a fost pentru Europa un fel de pavăză împotriva islamului, ”un atlet al credinţei creştine”. ”Nţţ!” – se replică pe loc, lucrurile nu stau chiar aşa. Papa ar fi copiat această ”figură de stil” din alte documente, dar această laudă ar mai fi fost făcută anterior unui rege al Ungariei, care o merita pe deplin, iar Marele Ştefan – nu. Altfel spus: ”Ia tu gloria asta românească, dragul meu ungur, mie nu-mi trebuie, ce să fac cu ea?”

Să fii român şi să susţii: Nu domnitorul nostru a apărat Europa..., ci al vostru! Caz unic pe mapamond -  99,9%!

Adică, acel Papă nu prea ştia ce spune, era şi el la o vârstă cam înaintată...Nici alţi istorici, care s-au pronunţat în acest sens la vremea respectivă. Dar, ştim noi, după mai bine de o jumătate de mileniu, care spunem apăsat: ”Nu e aşa!” Mai jos, constaţi că în locul persoanei care îl contrazice pe acel Papă şi afirmă asemenea gogomănii, apare doar numele publicaţiei. Un fel de umbrelă, numai bună în caz de ploaie sau grindină.

Într-un alt material este prezentată o scrisoare din partea unor boieri necredincioşi, care îl iau peste picior pe Ştefan în fel şi chip, pornind de la faptul că s-ar fi combinat cu o femeie de moravuri  uşoare (care ar mai fi fost generoasă, printre alţii, şi cu nişte pescari din Brăila -  s.a.), că din această idilă ar fi rezultat un prunc domnesc, dacă avem în vedere rangul tatălui. Ce facem cu pruncul, nu îl pui domnitor, Ştefane? Vezi Doamne, în concepţia autorului, domnitorul avea probleme şi cu morala. Altfel, de ce publicăm conţinutul unui asemenea document?

Apoi, Ştefan cel Mare a avut nişte conflicte şi cu Vlad Ţepeş, prietenul care l-a ajutat să ajungă pe tron, cu care nu ar fi trebuit să..., deoarece... De unde cititorul trage concluzia că moldoveanul nostru, ”fiul unui bastard” se precizează, nu prea avea nici caracter.

Dacă ne mai plimbăm prin mass-media, constatăm alte lucruri care nu ar trebui să ne intereseze, aparent lipsite de importanţă. De exemplu, faptul că şi tabloul lui Vlad Ţepeş este dat jos de pe perete, după care se procedează ca la afişele de pe stradă cu portretul unui candidat nedorit de unii, căruia ba i se pun mustăţi, mai ales când e femeie, ba i se pun coarne etc.

Citeşti un articol kilometric, din care este suficient să reţii doar titlurile intermediare: ”Duşman al turcilor? Doar când avea interesul”,  ”Cum îşi fideliza armata? Permiţând jaful” etc. Vlad Ţepeş nu mai este prezentat ca un justiţiar, cum ne place nouă să credem, în continuare, cu încăpăţânare.

Domnitorul era un fel de şmecheraş, uneori nemilos, care a făcut şi închisoare, iar legenda în jurul numelui său s-ar datora unor oameni simpli, povestitori cărora le tot plăcea să adauge câte ceva când vorbeau despre întâmplările cu el. Uite aşa, din gură în gură, s-a ajuns la un fel de mit, la o imagine exagerată, chiar falsă, se dă de înţeles. În loc să fie mândră ca a avut un asemenea domnitor, parcă ar spune autorul, României ar trebui să-i fie un pic ruşine, nu-i aşa? Altfel spus: ”Străinii îl preţuiesc, scriu despre el de bine, vin ca turişti pe urmele lui, e treaba lor. Ei îl respectă, noi -  nu”.

La toate acestea, printre altele, se adaugă ultimele volume ale unui reputat specialist, în care istoria românilor este prezentată ca un fel de telenovelă, din care nu lipsesc uşoare ironii la adresa dezvoltării noastre târzii ca fiinţă naţională, în comparaţie cu alte ţări, chiar vecine, care au pornit cu un pas mai hotărât pe calea progresului.

Detaliile de rigoare sunt argumentate cu un straniu cinism. Acelaşi autor prezintă într-o lumină defavorabilă pe unii domnitori români, dintre care nu lipsesc Mihai Viteazul, care nu ar fi avut nicio legătură cu unirea teritoriilor româneşti, sau Mircea cel Bătrân, ultimul fiind glorificat, după cum se ştie, de Eminescu. Ceea ce a glorificat Eminescu este persiflat azi de un muritor de rând.

Exemple de acest gen ar mai putea fi date, cu privire la figuri istorice autohtone pe care le ”demitizăm”, în scopuri sau din cauze pe care cititorul le poate descifra şi singur. Suntem, probabil, singura ţară de pe planetă în care se întâmplă aceste lucruri, în care furtul masiv nu se petrece doar în domeniul economico-financiar, ci şi în domeniul cultural. Treptat, uşor, pe ascuns, printr-o falsă şi exagerată demitizare, ni se fură istoria!

Dacă pentru celelalte soiuri de furt există uneori şi condamnaţi, n-am auzit până acum de un complet de judecată care să pedepsească pe cineva pentru asemenea grave infracţiuni, cu efecte destabilizatoare pe termen mediu şi lung la nivelul unei întregi societăţi, care se poate trezi fără repere, fără un trecut demn, fără istorie.

Păstrând proporţiile, noi îl avem pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar francezii îl au pe Napoleon. Ar putea fi imaginat un francez, de profesie istoric, care să lovească în imaginea fostului împărat, pentru te miri ce escapade, nedreptăţi sau crime, unele dintre acestea fiind cunoscute? Cum să loveşti într-un nume atât de glorios, într-o emblemă, în propriul tău simbol? Franţa, probabil, ar lua foc...

În timp ce fiecare popor îşi păstrează cu sfinţenie istoria însoţită de miturile de rigoare, prezente peste tot, noi am căzut într-un fel de sminteală, o grijă obsedantă de a prezenta lumii o ”istorie sinceră” a românilor, uitând că acum se impune alcătuirea unui prezent coerent, nu dărâmarea unui trecut de care nu avem a ne plânge, dacă gândim cu tot capul. Sau, această ”sminteală” are la bază altceva?

Atitudinea unor istorici faţă de propriul nostru trecut, dar şi a simpatizanţilor acestora (de unde or mai fi răsărind? - s.a.) ni se pare de-a dreptul morbidă. Numai aşa se poate explica gestul unui specialist ardelean în materie, având un nume cu rezonanţă ungurească, care se ocupă în prezent de un proiect – Genesis -, prin care se urmăreşte ”prelevarea de probe pentru analiza ADN-ului din mormintele unor domnitori ai Ţării Româneşti”.

Am început să răscolim morminte istorice, să tulburăm somnul de veci al strămăşilor noştri. Ce urmează? Cercetarea ştiinţifică în domeniul istoriei s-a transformat la români într-un fel de isterie. Sperăm ca Ministerul Culturii să părăsească poziţia sa de spectator, apoi să intervină cu promptitudinea necesară.

Dar, ce urmăreşte acest proiect? Să pună în discuţie faptul că Basarabii noştri nu ar mai fi români, ci cumani. Apoi, să descopere gene ale unor popoare asiatice în aceste morminte. Şi nu în ultimul rând, ci poate chiar în primul, identificarea unor gene ungureşti ale domnitorilor români, ca urmare a faptului că unii s-au căsătorit cu unguroaice. Dacă nu poţi să tai un copac pentru că îţi interzice legea, umbli la rădăcina lui, apoi el se usucă şi cade singur...

Oare de ce intrăm în catacombele istoriei românilor cu făclii care vor să facă lumină, dar în realitate pârjolesc pereţii pe care se află icoane sfinte ale neamului? Răspunsul nu trebuie neapărat scris, ci gândit cu luare aminte. Apoi, de luat atitudine, pentru a salva ce se mai poate.