Şi, în fond, de ce am plâns ieri? De ce am plâns eu, de ce ai plâns tu, de ce au plâns atâţia? Pentru că ne place să plângem – şi să ne plângem de milă? Pentru că nu vedem esenţialul şi potenţialul decât atunci când nu mai sunt? Pentru că suntem campionii şanselor ratate? Pentru că nu ştim nimic – şi atunci când ştim ne pare rău că n-am ştiut? Că n-am făcut mai multe ca să ştim?

...e timp suficient să înşiri întrebări, să cauţi răspunsuri în lungul drum al cortegiului funerar de la Palatul Regal la Dealul Mitropoliei, şi de-acolo mai departe, la fosta gară regală Băneasa, punctul terminus al ultimei călătorii a Regelui Mihai în Capitală. Prin ochiurile gardului din piatră zărim trenul care pleacă – frânturi din locomotiva tricoloră, din vagoanele care curg tăcut pe şine. Câţiva copii sunt agăţaţi de gard, să vadă mai bine, adulţii păstrează o distanţă sobră şi respectuoasă. Şi gata, la 15:14 s-a dus. De tot. Şi auzi, din ce în ce mai stins, şuieratul care se îndepărtează. Şi lângă mine un tânăr mormăie cu obidă, dintr-o răsuflare: „Popor de imbecili”.

Popor de imbecili? Şi dac-am fost aşa, poate că zilele astea, cu totul altfel decât celelalte zile ale existenţei noastre, ne-au trezit.

E joi, 14 decembrie – prima din cele trei zile de doliu naţional. Gardul din faţa Palatului Regal, actualmente muzeu naţional de artă, e îmbrăcat în flori – şi între flori, ghivece şi coroane sunt portrete, icoane, poezii, mesaje scurte, impresionante: „Vă iubesc dintotdeauna, vă voi iubi până la ultima suflare, regele meu!”. E dimineaţă – şi sunt deja mai multe rânduri de candele aprinse. Şi un şir de oameni care înconjoară palatul ca într-o îmbrăţişare.

„Sunt aici, la Palatul Regal”, un domn în vârstă vorbeşte la telefon – iar palatul redevine reper în geografia Capitalei. Şi statuia lui Carol I, întemeietorul dinastiei, se profilează pe cerul albastru – şi străjuieşte forfota tăcută din piaţă. Şi vin oameni, vin oameni încontinuu.

Iar seara vin din ce în ce mai mulţi. Şi sunt şi unii care aşteaptă să intre în Sala Tronului, ca să-şi prezinte omagiile, de pe la prânz – şi-acum e trecut de 18:30; şi sunt şi cei care caută înfrigurat sfârşitul cozii, ca să se aşeze în rând. Şi sfârşitul e greu de găsit, căci şirul de oameni dă roată clădirii şi şerpuieşte, în mai multe straturi, în grădina şi parcarea dintr-o laterală a Sălii Palatului.

Şi-n faţa clădirii care a fost literalmente miezul Bucureştiului acum câteva zeci de ani sunt şi mai multe flori. Şi un portret, lumini şi umbre, al Regelui Mihai – cam cum i-a fost şi viaţa.



Vineri, 15 decembrie, mă aşez şi eu în rând. E 8:30 – şi după mine vin rapid încă 10-15 persoane. Ne vom fi repere timp de câteva ore – şi sprijin moral atunci când vom fi ajuns deja la câţiva metri de Sala Tronului, pe Scara Voievozilor.

Dar până atunci mai e destul – noi suntem într-o laterală a palatului; şi un jandarm îi desenează în aer colegului modul în care s-au distribuit „buclele” de oameni în seara precedentă. Urmează, desigur, o zi şi-o noapte tot aşa.

E linişte, e rece, e senin – iar pe blocul de pe cealaltă parte a străzii, scăldat în lumina galbenă a dimineţii, e un steag tricolor, la ultimul etaj, pe care scrie „Sub-car-paţi”. Şi ne mişcăm din când în când, pe lângă noi trec oameni cu flori albe, mai mulţi, din ce în ce mai mulţi – iar pe deasupra zboară porumbei.

Câteva capete mai departe, un domn cu pălărie neagră, elegantă – va da jos haina lungă, de toamnă târzie, şi va rămâne în costum de îndată ce vom intra în palat; la rege nu vii oricum. Şi o mamă cu fiica – iar fiica pleacă în recunoaştere şi, când se întoarce, povesteşte: „Doamne, ce de flori! Câte poze, câte tablouri, câte coroane!”. „Şi ce zi splendidă!”, completează mama, care ţine în mână garoafe albe cu margini vişinii. Şi nimeni nu abandonează, nu părăseşte rândul – la drept cuvânt, nu-ţi trece niciun moment prin cap să pleci.

Şi mai trec oameni înspre capătul de şir: un domn în vârstă, care se mişcă încet, cu mare greutate, o doamnă care aproape că aleargă, câţiva tineri cu tricolor în piept. Şi, la trecerea de pietoni, vezi câteva măicuţe cu o coroană uriaşă, în trei culori. Iar din punga unei doamne se iţesc cozile unor flori şi picioarele strânse ale unui scaun de campanie – oamenii sunt pregătiţi să aştepte.

E 9 şi jumătate, aproape c-am ajuns pe bulevard – şi e, poate, şi timpul unei concluzii de etapă. Căci răgazul acesta petrecut într-un şir de oameni trişti şi sobri – un marş funebru în tăcere absolută, fiecare cu gândurile lui – te face, poate, înţelegător: sunt ei, românii anului 1990, vinovaţi faţă de rege? Ei nu, dar liderii lor, da.

Întrebaţi-vă părinţii, apropiaţii: ce ştiau ei în 1990 despre Regele Mihai?

Şi dacă nu ştiu nimic sau prea puţin – şi dacă repetă cu obstinaţie: „vagoanele cu aur”, „bogăţiile”, „mi-a spus mie tata că...”, încercaţi să-i înţelegeţi. Şi citiţi voi şi pentru ei. Citiţi despre ştergerea din istorie, din manuale, despre campaniile de denigrare, despre supravegherea, urmărirea din anii exilului, despre încercările repetate (şi retezate) de-a reveni. Citiţi ca să ştiţi – şi ca să daţi mai departe.

Şi de cum intri pe Calea Victoriei începe să miroasă a flori – florile albe, care-au devenit completarea firească a gardului din metal care înconjoară palatul. Şi, din loc în loc, pe suportul de ciment, sunt candele aprinse. Şi mâini îngheţate care se încălzesc deasupra lor. Şi-auzi şi comentariul unui tânăr care trece în grabă şi care aruncă, peste umăr, colegului de drum: „...se-agaţă lumea de ceva ce nu există”.

Şi de ce nu există? De ce nu (mai) există?

Şi e şi un glob albastru de Crăciun, într-o coroniţă din ramuri de brad agăţată în gard – un obicei din Bucureştiul interbelic – şi ne apropiem de porţi. Şi se înmulţesc mesajele, fotografiile, coroanele – de la ambasade, Jockey Club, familia Raţiu, Asociaţia naţională a aviatorilor pensionari, Asociaţia cercetaşilor tradiţionali, care şi-a însoţit coroana de pălăria verde, cu boruri drepte, a membrilor săi.

Şi e şi-o mică hartă a României Mari, cu conturul din flori – pretext pentru o nouă întrebare: suntem noi pregătiţi pentru serbările Centenarului anul viitor? Cum, cu ce – şi, mai ales, cu cine?

Suntem în curte – şi-apoi în hol, şi pe Scara Voievodală. Şi de pe scară auzi deja vocile preoţilor care cântă înăuntru. În fosta sală a tronului se intră în tăcere, unul după altul. Iar în faţa coşciugului acoperit cu stindardul Regelui Mihai petreci doar câteva secunde, cu totul emoţionante. Căci deşi urma să se întâmple la un moment dat – regele împlinise 96 de ani în 25 octombrie şi veştile despre înrăutăţirea stării sale se înmulţiseră la început de noiembrie –, pierderea efectivă e greu de digerat. După cum greu de digerat e şi evantaiul de şanse ratate din 1990 încoace.

Le-am pierdut pe toate neconştientizând nici că le pierdem – şi asta e, poate, cel mai trist.



Decembrie, un alt decembrie – cu memorialul închinat victimelor revoluţiei din 1989 în fundal

La Arcul de Triumf, aşteptând cortegiul funerar

Gara Băneasa – de unde trenul regal pleacă spre Curtea de Argeş

CITIŢI MAI MULT:  Ultimul Rege. Ediţie specială „Historia”