Ziua Mihai Eminescu. „Echilibru şi dezagregare - Antinomia eminesciană”

În limbaj simplu, cotidian, fenomenul se cheamă nebunie, înnebunire. Poetul „a înnebunit”, zicea şi doamna Slavici, pe care Nichita Stănescu - pe drept sau pe nedrept - nu o iartă. Noi preferăm să numim fenomenul final, din biografia şi destinul lui Eminescu, dezagregarea logicii.

Ipoteza de lucru a cărţii poate fi exprimată relativ simplu: nici fiecare factor explicativ, luat în considerare de către exegeţi, nici suma factorilor –fie ea matematică sau nematematică-, nu pot lămuri până la capăt dezagregarea logicii poetului. Aceşti factori sunt explicativ necesari, dar nu sunt şi suficienţi.
 

Când e vorba de un geniu - poetic şi reflexiv totodată -, trebuie să mai intre în joc un factor, unul spiritual şi perfect conştient - şi anume: Eminescu este unul dintre puţinele spirite ale umanităţii care a luat în serios tema şi problema Infinitului.
 

Alte spirite ale umanităţii - de altfel, eminente -, au găsit pentru această temă-problemă doar modele analogice, substitute sau surogate; în esenţă sau în ultimă instanţă, paleative. Eminescu însă, a refuzat, cu toată fiinţa lui, orice paleativ.

Armonia poetică superioară, cu toate formele sau tipurile ei, a fost doar o încercare sistematică de prevenţie, de oprire a dezagregării logicii, care este aproape inevitabilă , dacă te confrunţi total cu tema tuturor temelor: Infinitul. De aceea, Eminescu a murit la vârsta la care mor poeţii.

Prin  subtitlul cărţii - Antinomia eminesciană - am vrut să subliniem că antinomia care a marcat destinul spiritual al lui Eminescu, are un caracter generic, de aceea este eminesciană. În cazul lui Eminescu, ea are nu numai un caracter dramatic, ci şi unul tragic, întrucât „dezlegarea” ei coincide cu auto-suprimarea ei, deci cu „dezagregarea logicii” şi cu moartea gânditorului-poet.

În alte cazuri, ea poate rămâne în regim dramatic şi se poate conserva - într-o formă blocată, atenuată sau „soluţionată”, prin paleative -, până la dispariţia, mai degrabă sau mai târziu, a autorului ei, din alte motive; deci, până la moartea lui naturală. Acesta este cazul lui Pascal în cultura franceză, sau cazul lui D.D. Roşca în cultura română.
 

Antinomia eminesciană, care la francezi s-ar putea numi antinomia pascaliană, este legată de asumarea totală a Infinitului extensiv, ca fiind disociat de finit, şi pe care, poate nu întâmplător, Hegel l-a numit „răul infinit”, iar, la noi, Constantin Noica l-a definit ca pe un „cancer al finitului”.

Cătineanu Tudor, „Echilibru şi dezagregare: Antinomia eminesciană”, Editura Sinapsa, Bucureşti, 2002