„Doamnă Niţelea – secretara - eu am plecat! Să îi spuneţi lui Niculae Ceauşescu – nu Nicolae, ci Niculae, ţărăneşte - că eu am plecat! Şi nu mă mai întorc niciodată! Am vrut să slujesc socialismul, am vrut să slujesc Partidul şi nu sunt lăsat să slujesc nici Partidul, nici socialismul...”

Vartan Arachelian:

- Şi pereţii aveau urechi, probabil.

Şi acolo, erau şi şoferul, şi secretarele, şi toţi funcţionarii care boceau, şi el trântea trei cărţi pe birou, pe care le tot lua, şi iar nu le mai lua... Şi pleca acasă, pe strada Herăstrău, se închidea în casă şi nu răspundea la telefon. Bineînţeles că se găsea un binevoitor să dea telefon la cabinetul lui Ceauşescu:

- A plecat, neica Zaharia!

 Şi Ceauşescu iute:

- Unde e Zaaria? Daţi-mi-l la telefon pe Zaaria!

Îi zicea Zaaria, tot ţărăneşte. Zaaria nu răspundea la telefon. Trimitea la el acasă pe cineva..., la sfârşit îl scotea din casă:

- Zaarie, vino până la mine!

 Şi am fost şi eu, o dată, cu el şi cu Barbu, la Ceauşescu, după scandalul cu Barbu, când am încercat eu să-i împac şi n-a ieşit nimic. Şi ne-am dus la Ceauşescu şi nu ştiu cum a făcut Barbu, că s-a tot foit pe scaun, şi a vărsat cafeaua pe pantalonii lui Stancu. De fapt, era chiar cafeaua lui Stancu, şi ăla zicea, repet:

- Tovarăşe Niculae  - nu Nicolae, nu Ceauşescu.

Iar Ceauşescu:

- Zaarie, şi tu...

Stancu era foarte mândru că se află în relaţia asta amicală cu şeful statului, şi a venit o fată, l-a şters pe Stancu pe pantaloni, şi iar am continuat bătălia cu Barbu; a fost un circ întreg. Şi, la un moment dat, Stancu s-a ridicat de lângă Ceauşescu, în picioare, i-a pus mâna pe umăr şi i-a zis:

- V-am spus, cu Barbu nu se poate!

Stancu, şi el, juca tot timpul teatru.

Mare hoţ de cai de Călmăţui, cum zicea Barbu. Dar Ceauşescu, credul, n-avea nici umor.

V.A.:

- Ceauşescu îi lua în serios pe cei doi?

D.S.: Păi, îi lua, dacă el, neavând umor, nu se putea bucura de circul pe care îl făceau. Este nemaipomenit că el n-a avut umor la o scenă care i s-a povestit şi care l-a făcut să se supere îngrozitor. Îl aprecia şi pe Baranga, dar nu ca pe Stancu; Stancu era prieten, era marele Stancu, şi la un moment dat au fost chemaţi şi Baranga, şi Stancu la o şedinţă cu poeţii şi compozitorii, şedinţă condusă de Cornel Burtică şi Dumitru Popescu „Dumnezeu”, unde s-a pus problema muzicii uşoare, să crească valorile educative ale muzicii uşoare româneşti, care nu e destul de educativă... Şi le-au ţinut o morală poeţilor şi compozitorilor Dumitru Popescu şi Burtică:

- Să scrieţi, tovarăşi scriitori, o poezie mai mobilizatoare şi compozitorii o muzică mai înaripată, aşa...

I-a stupefiat pe toţi pledoaria asta.

„Cine are să pună întrebări?’’ Şi s-a ridicat Baranga:

- Tovarăşi, eu n-am înţeles bine cum se pune problema. Nu înţeleg cum să fie versurile şi muzica, dacă e vorba de cântecele de dragoste... Vă imaginaţi ce ar fi dacă eu m-aş plimba prin Cişmigiu, la 19 ani, cu iubita mea, şi i-aş striga în ureche, mobilizator: Deşteaptă-te, române?!

A fost un hohot uriaş de râs, bineînţeles, şi i s-a raportat lui Ceauşescu. Ceauşescu, în loc să-l apuce şi pe el hohotul de râs, s-a supărat şi a zis:

- Cum e posibil ca Aurică Baranga să facă aşa ceva? Aurică, el, om serios!? Ce zic membrii de rând ai partidului dacă Aurică...

Şi Aurică, domnule, a umplut cu povestea asta cafenelele, cu Capşa în frunte, şi s-a râs cu hohote în tot Bucureştiul.

P.S.:  Pagini din „Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian“, în curând în librării.