Scurte reflecţii despre un eveniment editorial

Aş vrea să încep aceste rânduri cu o precizare. Nu intenţionez să scriu o recenzie comme il faut, a Istoriei teatrului universal - ediţie ilustrată, apărută în 1995, în limba engleză, sub coordonarea lui John Russel Brown la Oxford University Press, iar în versiune românească (traducerea: Dana Ionescu, Adriana Voicu, Cristina Maria Crăciun) în 2016, sub egida FITS, în colecţia Yorick (coordonator: Monica Andronescu) a editurii Nemira.

Cartea e masivă –peste 600 de pagini mari, în ediţia românească-, are mai mulţi autori –vreo 16, dacă am numărat eu bine- cu toţii universitari (printre ei se numără şi celebrul Martin Esslin). Nu este ceea ce se cheamă un tratat scrobit, deşi se caracterizează printr-o remarcabilă ţinută academică, se face remarcat printr-o  anumită degajare în scriitură. Lectura ei integrală este plăcută, cu toate că, în general, rostul unor întreprinderi de acest gen nu este acela ca ele să fie citite, dintr-o suflare, de la cap la coadă, ci să fie consultate într-un moment anume, din raţiuni de informare şi documentare bine precizate.

Degajarea, fluenţa cărţii sunt păstrate ca atare în versiunea românească, una la adresa căreia nu prea am a formula obiecţii. Doar două lucruri (cazuri) aş observa şi amenda= în consecinţă. Lucruri legate de eterna problemă a felului în care sunt menţionate, în versiunea românească, titlurile unor scrieri ce au dobândit şi în spaţiul nostru o anume notorietate. Notorietate ce impune, spre a nu se crea confuzii (cum scrie în gramaticile franceze l’usage veut que) pentru Don Gil de la calzas verdes să fie preferat totuşi titlul Don Gil Blas de Ciorap Verde, şi nu Don Gil cel cu ciorapii verzi, iar pentru Les Séquestrés d’Altona, Sechestraţii din Altona, iar nu Condamnaţii de la Altona.

Apariţia la Nemira a Istoriei teatrului universal - ediţie ilustrată este, fără doar şi poate, un mare eveniment editorial ce merită salutat şi lăudat ca atare. În primul fiindcă apariţia răspunde unei acute nevoi de sinteze- originale sau de circulaţie internaţională- de care duce lipsă întreaga cultură românească. În al doilea rând deoarece, excepţie făcând cele câteva cărţi cu statut preponderent de cursuri universitare ce au fost editate la EDP în anii ’80 ai secolului trecut, nu prea dispunem de astfel de lucrări legate strict de istoria teatrului universal.

Monumentala sinteză Istoria teatrului universal, datorată lui Vito Pandolfi, a apărut în româneşte demult, în 1971. Unde mai pui că respectiva carte se intitulează, e adevărat, Istoria teatrului universal, însă este preponderent o istorie a literaturii dramatice.

Sinteza ce ne este pusă acum la dispoziţie nu analizează în detaliu opera fiecărui scriitor de texte destinate scenei, nu rezumă piese, nu înlocuieşte cititul lor, nu înseamnă reţeta succesului la cine ştie ce examen studenţesc. Cartea urmăreşte, în schimb, inteligent, convingător, povestea unor transformări şi deveniri, a unei întregi dinamici. Fără a omite nicidecum să abordeze teme importante precum condiţia teatrului în societate într-un moment anume, statutul actorului şi al reprezentaţiei teatrale, dominantele devenirilor decorului şi ale recuzitei, ce se întâmplă în clipa în care apare regizorul, cum se realizează transferurile de idei şi influenţe dinspre teatrul european spre cel american şi invers, dar şi cum se petrec şi alte astfel de transferuri venite dinspre zone asiatice.

Cartea de la Oxford University Press nu se limitează numai la studiul teatrului universal din Europa şi America. Este interesată şi de ceea ce s-a întâmplat ori se întâmplă şi pe alte continente. Faptul este subliniat în Introducere de coordonatorul volumului, John Russel Brown, şi confirmat încă din primele mari secvenţe ale cărţii. Acelea dedicate teatrului din Antichitate în care prezentarea istoriei teatrului în Grecia şi în „în Europa Romană şi Creştină” este urmată de înfăţişarea celor mai semnificative fapte referitoare la Începutul Teatrului în Africa şi în cele două Americi. O amplă secvenţă din partea mai apropiată de final a cărţii (partea a patra) se ocupă de Teatrul pe celelalte continente. De semnalat că nu se au în vedere exclusiv manifestările teatrale din Japonia şi China, ci şi din alte părţi şi ţări precum Malaysia, Coreea (de Nord şi de Sud), Cambodgia, Myanmar (Birmania), etc.

La început, m-a mirat, apoi m-am lămurit- trebuie obligatoriu să spun asta- felul în care a fost conceput şi scris unul dintre capitolele de maxim interes şi impact din carte. E vorba despre cel intitulat Teatrul după cele două războaie mondiale. Sintagma „după cele două războaie mondiale” nu acoperă, aşa cum suntem noi, românii, obişnuiţi, ceea ce s-a întâmplat într-un anume domeniu după 1945, să zicem. Ci ceea ce s-a petrecut, într-o primă etapă, după 1918, adică după Marele Război, într-o a doua etapă, după 1945. Capitolul în cauză „acoperind” şi ceea ce îndeobşte noi numim „perioada interbelică”.

Desigur, fiecare autor are propriul stil, viziunea lui aparte despre felul în care se cuvine înfăţişată diacronia teatrului universal. Cu toate acestea e indubitabil că o unitate în redactarea volumului există. La fel cum nu e nici un dubiu că, aşa după cum spuneam la începutul acestor însemnări, apariţia în româneşte a acestei Istorii a teatrului universal, în condiţii  grafice de excepţie, reprezintă un moment de referinţă.

John Russel Brown (coordonator) – ISTORIA TEATRULUI UNIVERSAL; Editura Nemira, Bucureşti, 2016