De când era la pensie, domnul Protopopescu avea o viaţă liniară şi fără astfel de evenimente. Fost maistru militar, cetăţean onest şi respectat în bloc, îşi petrecea serile bând bere la pet şi privind Antena 3.

Gânduri erotice nu îşi mai amintea când avusese ultima oară. Se întoarse înapoi în pat şi ridică plapuma. Doamna Protopopescu dormea liniştită, sforăind uşurel. Era deja cald în micul lor apartament, privirea i se fixă pe ceafa ei transpirată. Cu gesturi nesigure, îi ridică uşor furoul. Ce văzu acolo îl sperie mai mult decât erecţia. Scăpă plapuma din mână şi se ridică dezorientat din pat.

Să mă vadă acuma nevastă-mea, ce-ar crede ? Deschise uşa la dormitor, îşi luă ochelarii de pe hol, de lângă telefon, şi intră în baie. Se uita întâi în oglindă, se pieptăna şi apoi prinse curaj să se uite în jos. Era tot acolo. Îşi dădu jos pantalonii de pijama.

Poftim păţanie, erecţia părea să zâmbească la el.

Domnul Protopopescu se privi cu atenţie în oglindă. Zâmbi ghiduş. Nu era chiar atât de bătrân. Se bărbieri cu grijă apoi făcu un duş pe îndelete. Era din ce în ce mai bine dispus.

Îşi caută în dulap cea mai frumoasă cămaşă. Îşi puse o cravată colorată, cu picăţele. Caută un pic o batistă care să se asorteze la singurul său sacou elegant. Nu le mai purtase demult. Se încheie la toţi nasturii hainei. Deschise larg fereastră şi privi stradă. Respiră puternic mirosul de tei şi de gaze de eşapament.

Erecţia era în continuare la datorie. Nu mai avea nevoie să o privească pentru a şti că este acolo.

Acesta este momentul în care a înţeles în ce măsură viaţa să urma să i se schimbe.

O privi peste umăr pe doamna Protopopescu. Simţi nevoia să îi spună ceva, dar nu îi trecu nimic prin cap. Bine că nu s-a trezit.

Se întoarse către fereastră, se caţără pe pervaz şi se aruncă în gol.

În timp ce se prăbuşea, erecţia începu să se învârtă, din ce în ce mai repede, transformându-l pe bravul pensionar într-un giropter.

Domnul Protopopescu zbura astfel deasupra oraşului, privindu-l ca şi cum îl vedea pentru prima dată. Tare urât mai este, gri, murdar şi înghesuit.

- Oare de ce m-am mutat aici?

Nu era deloc o fire reflexivă. Fiu de ţărani fără multă şcoală, îşi dorise mereu să ajungă la oraş. Mândru absolvent fruntaş de şcoală militară, primise repartiţie chiar în capitală. Aici însă lumea era diferită de cum şi-o imaginase. Avea puţine amintiri frumoase legate de oraş. Şi una foarte urâtă.

Iubise mult o fată frumoasă şi distinsă, profesoara de chimie. O curtase elegant şi discret, până când dumneaei alesese o partidă mai bună, un activist de partid în vârstă şi cu mult mai bogat.

- Avea Lada nouă, albă, nenorocitul, mârâi în timp ce survola cartierul Titan. Şi apartament decomandat cu trei camere. Eu de-abia mă mutasem într-o amărâtă de garsonieră. Şi am invitat-o în oraş cu troleibuzul.

O cunoscuse apoi pe domnişoara Elefterie, actuală Protopopescu. Viorica Protopopescu. Coafeză, fire simplă şi veselă, în plus gospodină pricepută.

Categoric era ziua noutăţilor. Nu mai gândise atât de limpede din perioada şcolii. Atunci ştia exact ce voia.

Acum, zburând deasupra cartierului, privirea i se fixă deasupra unui bloc. Acel bloc, nu uitase unde stătea mistreţul transpirat. Râse amintindu-şi porecla pe care i-o dăduse tovarăşului Mirel Niculăiţă. Soţul legitim al tovarăşei Olga Niculăiţă, fostă Romanescu. După căsătorie, se mutase cu serviciul la Ministerul Învăţământului. Intrase în partid şi căpătase o reputaţie de scorpie. Aici i se opreau amintirile.

Erecţia încetinise puternic zborul. Făcea acum un fel de planaj în cercuri largi, destul de exacte, deasupra unui părculeţ dintre blocuri. O singură bancă era ocupată. O doamnă frumos îmbrăcată, cu ochelari roşii, citea Jurnalul Naţional, privind din când în când un căţel pufos care se juca în iarbă.

Domnul Protopopescu cobora din cer cu ochii în flăcări. Îşi potrivi cravata şi ateriză fix în faţa ei.

- Salut voios de pionier, tovarăşa Niculăiţă, declamă emfatic, ca la defilările de pe vremuri.

Era însă invizibil. Doamna îşi continua lectura, ratând şansa revederii cu fostul său admirator din tinereţe. În el clocotea însă adrenalina. Căţelul se apropie curios de el, dând din coadă. Se pare că îi putea simţi prezenţa. De aici i s-a tras. Privind din ce în ce mai nervos spre banca, nemulţumit că, atât de bine aranjat, nu poate fi văzut, domnului Protopopescu i se aprinse un bec. O lectură din copilărie.

Trase aer în piept, privi complice spre erecţie, îşi luă avânt şi trase, din toate puterile, un şut micului căţel. Anii de calcule din şcoala de artilerie îşi dovedeau acum utilitatea.

De pe bancă, Oga văzu căţelul plutind în aer, într-un arc perfect de cerc, schelălăind înfiorător şi aterizând într-o baltă. Sari îngrozită în picioare, tremurând şi urlând, cât să scoată la geamuri toţi vecinii:

- Aoleo, săriţi, au dat dracii în Bobiţă!

Tăvălindu-de de râs, cu lacrimi în ochi, eroul nostru se apropie de ea şi îi spuse la ureche:

- Nu dracii, cucoană, Soroş, nenorocitul de Soroş îţi bântuie potaia.

Încântat de isprava făcută, domnul Protopopescu îşi relua călătoria. Se ridică încet deasupra blocurilor şi pluti mult timp peste oraş.

- Am pierdut multă vreme. Dar ce puteam face diferit?

Începuse să se însereze. În mod ciudat, nu îi era foame, deşi era ora mesei. Viorica pregătea cina şi apoi se aşezau la televizor. Vedeau mereu aceleaşi personaje.

- Oare ce o face singură acasă?

Atunci i se aprinse al doilea bec. Îşi găsise următoare destinaţie. Se dădu de câteva ori peste cap şi porni spre nordul oraşului. Se pilota din ce în ce mai precis.

Ateriză în fata televiziunii exact la ora începerii programului obişnuit. Intră zâmbind larg. Nici aici nu îl vedea nimeni. În studiou erau aceiaşi invitaţi. Îi ştia pe dinafară. Dar acum îi privi, pe fiecare, de aproape. Erau nervoşi, ca de fiecare dată. Se luptau cu cineva, făceau demascări. Înfierau.

- Voi mi-aţi stricat toate serile, mârâi vizitatorul invizibil. Este rândul meu.

Se apropie de cel care vorbea cel mai mult. Îi dădu o palmă peste ceafă. Acesta tăcu brusc, înghiţind o injurie la adresa unui fost preşedinte. Ceilalţi îl priveau uimiţi.

- Mă scuzaţi, nu înţeleg ce s-a întâmplat. Să continuăm. Nenorocitul de Bases...

Nu apucă să îşi termine fraza. Primi un bobârnac în nas. Se opri năuc. În acel moment, pantalonii îi căzură în vine.

Ziaristul cel mai nervos, cu alură sportivă, sări de pa scaun să îl ajute. Proastă idee. O piedică pusă impecabil îl făcu să se împiedice şi să îi cadă la picioare. Al treilea invitat, cam bâlbâit, se ridică şi el. Nedumerit, dar prea fricos ca să întreprindă ceva. Un brânci hotărât îl proiectă peste colegii săi.

Începuseră toţi să urle.

Domnul Protopopescu trecea pe lângă fiecare şi le mai dădea câte un ghiont, câte o ciupitură. Un dirijor entuziast al dansul împiedicat pe care îl porniseră în platou.

Îşi şterse lacrimile de râs şi se îndreptă către pupitrul regizorului tehnic. Îl dădu la o parte şi scrise cu litere mari pe scroll:

- Săriţi oameni buni, spiritul statului paralel bântuie Antena 3. Veniţi să ne apăraţi. Domnul profesor a fost răpit de extratereştri plătiţi de Soros. Avem nevoie ACUM de voi toţi.

Se întoarse în platou şi mai făcu o leapşă cu ziariştii. Tremurau toţi, erau cu ochii scoşi de frică. Se înghesuiră unul în altul, într-un colţ şi păreau gata să plângă. Îl luă pe fiecare de urechi şi îi dădu cap în cap.

- Să vă fie de mulţumire pentru toate răutăţile pe care le spuneţi. Vă las să vă primiţi susţinătorii, nu uitaţi să căutaţi împreună extratereştrii.

Plecă împăcat de acolo. I se luase o greutate de pe inimă. În zborul spre casă, văzu cum zeci de maşini goneau spre televiziune. Şi oameni pe jos, care fugeau. Îşi scutură capul, ca după un somn greu.

- Eram la fel.

Luminile care se aprinseseră peste tot făceau oraşul mai plăcut. Ultima plimbare a fost deasupra grădinii Cişmigiu. Nu mai fusese de mult aici. Gândurile i se întoarseră, foarte tandre, spre soţia rămasă acasă.

Când ateriză pe pervaz, privi atent pe geam. Nu voia să o trezească. Doamna Protopopescu dormea însă. Intră în casa încet, fără să facă zgomot.

Îşi puse pantalonii cei buni. Erecţia îşi terminase misiunea. Se apropie de pat şi îşi sărută soţia pe gât. Viorica se trezi buimăcită:

- Ce faci, Ionele? Cât e ceasul? E întuneric afară.

- Da, este seară, ai dormit toată ziua, îi spuse el zâmbind.

Îl privi nedumerită. Părea schimbat. Deşi în penumbră nu îl vedea bine, simţea că emană un aer proaspăt. ŞI ea parcă era bucuroasă, fără să ştie de ce.

- Hai să fac repede ceva de mâncare, îşi aduse brusc aminte. O fi început emisiunea la televizor.

- Mergem să mâncăm în oraş. Te invit eu. În Cişmigiu. Ne şi plimbăm. Iar la televizor nu ne mai uităm niciodată seara.

Nu visa, era acolo, în faţa ei şi dintr-o dată, parcă erau iarăşi tineri. Îi mângâie obrazul, ca şi cum îl vedea pentru prima oară.

- Să ştii că te iubesc, îi spuse el, luându-i mâna şi sărutându-i-o.

- Iubirea mea, îi răspunse printre lacrimi.