Între două iubiri. Soluţia lui Cătălin Pavel

Cătălin Pavel a scris una dintre cele mai tulburătoare poveşti pe tema autismului în „Nicio clipă Portasar”

N-am să vă spun ce înseamnă „Portasar“, din titlul cărţii, deşi în lumea asta plină de greşelile tuturor, sunt deopotrivă „prea multe motive de minunată stupoare“. Am să vă spun doar că Voinea va muri după ce-a avut grijă de un petec de pădure de tei alb şi de un copil. Un copil - erezie, care ştia să facă „din mizerii un spaţiu sacru“. Cătălin Pavel scrie unele dintre cele mai tulburătoare şi mai solare pagini de literatură pe tema autismului.

Cătălin Pavel nu le face cadouri personajelor sale. Dă cu ele de pământ pînă sar ţăndări, de zgură şi de pietre preţioase. Doctor în arheologie, şef de săpături arheologice pe situri celebre din lume (Milet, Gordion, Troia), autorul ştie că din asta suntem făcuţi cu toţii, din praf stelar. Şi mai ştie ceva, cu uluitoare intuiţii de scriitor şi unelte literare de poet: partea de zgură şi partea de metal pur variază alchimic atunci când iubim.

Mai întîi prima veste bună: primul roman al lui Cătălin Pavel, „Aproape a şaptea parte din lume” (Humanitas, 2010), care m-a fermecat cu ani în urmă, va fi publicat în Franţa, în traducerea Floricăi Courriol, la editura Non Lieu.

Următoarea veste bună este că cel de-al doilea roman al său, „Nicio clipă Portasar”,apărut la Cartea Românească în 2015, confirmă fără rest puterea de seducţie literară a unui  autor cu totul particular.

Povestea „Nicio clipă Portasar“

Voinea şi Kub se împrietenesc în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, undeva în Cehia: sergenţii români discută filozofie, femei, matematică, strategii de supravieţuire sau de fugă. Pînă pe la jumătatea cărţii nu ştii prea bine dacă sunt eroi sau dezertori: e pe muchie de cuţit, între deriziune şi dezgust. Dar cât ştim definitiv despre oameni, despre ceilalţi?

În anii aceia hapsîni, Voinea a întîlnit-o în Cehia pe Mnuşka. Nu e vorba, cum s-ar putea crede, de faptul că „întîlneşti pe cineva şi are loc un fel de accident nuclear la nivel ontologic”. Cătălin Pavel se apropie cu scrisul lui halucina(n)t de altceva. De iubirea lor intensă, stranie, ţi se face frică. „Uneori, cu ea fiind, îl copleşea o nostalgie uriaşă după această femeie, de parcă ceea ce se întîmpla cu ei era deja violent proiectat în trecut.” Un fel de melancolie „postumă” scaldă toate întîmplările cărţii, construită ameţitor, pe mai multe niveluri de realitate. Un fel de cronică disperată a unui iubiri care nu putea fi decît de o pagină şi jumătate, celelalte 308 fiindu-i straturi de protecţie şi de risipire: „Poate că ea cursese în el cu gustul absolut al apei când eşti mort de sete, dar Voinea încă îşi mai punea această întrebare: fusese oare apa Mnuşkăi, sau setea lui?”

În anii de după război, o altă femeie, Otilia, plus fetiţa lor, Aida (care se îndrăgosteşte de  bunul său prieten, Kub) îl blochează pe Voinea în România. Iubirea următoare e hîrtia de turnesol pentru cealaltă iubire. Sau invers. Cercul e vicios şi cuşca perfectă. După 14 ani, Voinea pleacă să o revadă pe Mnuşka.

N-am să deschei prea tare la nasturi această splendidă poveste şi n-am să vă spun de ce şi cu cine se întoarce bărbatul, din orăşelul ceh. Şi asta pentru că literatura, cînd e transfigurare, poate mai mult decît descîlcirea unui ghem complicat de relaţii. În cartea lui Cătălin Pavel citeşti nu ca să vezi ce se întîmplă mai departe. Citeşti nu ca să vezi ce s-a întîmplat mai înainte. Citeşti ca să vezi ce se întîmplă între cuvinte.

Ameţeala cuvintelor

Uneori sunt capabile de o ameţeală intensă. Ca după o pătrundere vertiginoasă a tunelului de forme (suntem, nu-i aşa „fiinţe vizuale hrănite cu forme, poate doar muzica să ne înveţe să mergem dincolo de contur”), pentru a te regăsi brusc în faţa unui tablou abrupt senzitiv, de o frumuseţe crudă, dezinvoltă, tăiat pieziş în secundele unei zile: „Era seară deacuma şi buruienile se întunecară pe cîmpuri, o bicicletă trecu zumzăind, trăgând după ia o panglică de miros de sfeclă şi gaz pentru ploşniţe”.

N-am să vă spun nici ce înseamnă „Portasar”, din titlul cărţii, deşi în lumea asta plină de greşelile tuturor, sunt deopotrivă  „prea multe motive de minunată stupoare”. În Portasar „teii scapă polenul din ghearele florilor, făcînd prăpăd în jurul lor.” Am să vă spun doar că Voinea va muri zeci de ani mai tîrziu, după ce-a avut grijă de un petec de pădure de tei alb şi de un copil. Un copil - erezie, o minte clădită anapoda, care ştia, cum - necum, să facă „din mizerii un spaţiu sacru”. Cătălin Pavel  scrie unele din cele mai tulburătoare şi mai solare pagini de literatură pe tema autismului.

Dar ce ştie Cătălin Pavel, cu asupra de măsură, este să dea la iveală „adîncimea zăcămîntului”. „Deformare”... profesională, de arheolog care suflă praful adunat de milenii şi sensul e tot, acolo, în ciobul păstrat miraculos. Erudiţia e topită extrem de lin în felul de a fi al personajelor,în discuţiile într-o doară între Voinea şi Kub. Şi „nimeni n-ar fi fost în stare să înţeleagă despre ce vorbeau, pentru că nu vorbeau despre nimic, doar scoteau cuvinte, ca şi cum şi-ar fi arătat unul altuia pepite dintr-un sac.” Timpul a filtrat în şirurile de oameni făcuţi pulbere de milenii fără şir un filon de metal preţios. Ceva care să facă posibilă trans-misiunea, comunicarea.

Pagini de sex cu "legitimitate"

Nu e o luare la rost, dar această erudiţie spectaculoasă şi naturală e ceva mai puţin vizibilă în discuţiile dintre bărbaţi şi femei: femeile sunt nişte entităţi naturale foarte senzitive psihologic, dar „virgine” cultural; nu par capabile de straturi de adâncime care să vină dintr-o răsfoire ancestrală a cărţii (şi nu e greu de ghicit de ce...). Femeile sunt nişte fractali necuantificabili, în genere ostili, bărbaţii au o francheţe solidă, jucat inestetică, dar palpabilă, plină de contur. Femeile din „Nicio clipă Portasar” au misterul unui cheag gros şi indiferent de sînge, fără istorie, uluitor, prezent în clipă.

Între bărbaţi şi femei e o (ne)potrivire (meta)fizică.

Pentru că am vorbit şi altă dată despre literatura explicit sexuală şi derivele ei nici măcar pornografice, ci de-a dreptul groteşti, o pot afirma răspicat: în „Nicio clipă Portasar” paginile despre sex au „legitimitate” interioară, nicio stridenţă nu declanşează acel soi de disconfort şi de vinovăţie voaieristă, cum se întîmplă  -vai! - cu prea multe cărţi sexual - teribiliste de azi. La Cătălin Pavel cuvintele devin un fel de mulaj pentru ceva foarte viu, ceva straniu, extrem de intens şi de fragil, ca extazul. Ceea ce e cel mai greu în literatură, să transgresezi realul pentru a ajunge tot la real, şi asta din cuvinte.

Cuvintele au,  în „Nicio clipă Portasar“, o lumină de chihlimbar topit. Nu spun nimic pînă la capăt, dar cineva ştie, în oglinda lor, că nu totul e verbalizabil, iar ce nu se poate spune vreodată se imprimă totuşi în materia lor cerată: în scobitura asta minusculă se adună, ca-ntr-un căuş, poezia.

„E rar ca miracolul să nu se crispeze, să putem pur şi simplu să ne uităm la el cum trece în caleaşca lui şi să ne ridicăm niţel pălăria, în loc să alergăm să-l legăm fedeleş şi să-i împărţim moaştele. Mnuşka să treacă în dragostea ei lipsită de detalii, de trăsături. Viaţa esenţializată, lumina aia fără seu, întîmplări fără fapte.“

Dacă ar fi să fie, i-aş da Sofiei Coppola, cea din „Lost in Translation“, să ecranizeze „Nicio clipă Portasar“. Suntem cu toţii nişte autişti, noi între noi, fiecare pe nivelul său de realitate, şi atunci când se întîmplă să putem focaliza, împreună, cîteva franjuri de realitate, viziunea e atît de intensă, fericirea atît de absurdă, încît doar tulburarea imaginii e suportabilă iar melancolia singurul elixir. Cartea lui Cătălin Pavel e locul geometric al acestei tulburări.

Pentru că e un „coup de cœur”, v-o strecor în valize sau în buzunarul de la piept. Vacanţă frumoasă!