Viitorul Operei Naţionale

Răzvan Ioan Dincă

Se face un an de când proiectul lui Johan Kobborg de a construi o companie de balet competitivă a fost distrus. Un an de când cea mai importantă dansatoare din istoria baletului românesc, Alina Cojocaru, a fost agresată public de către un grup de angajaţi ai ONB (membri ai corului şi ai orchestrei, printre ei), cu celebrul strigăt de luptă care defineşte integral şovinismul românesc: „Afară cu străinii!”.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Nu voi reveni amănunţit asupra acelor triste evenimente. Cronologia lor, acceptată chiar şi de către iniţiatorii scandalului (vezi comentariile), am publicat-o anul trecut în articolul April, Bloody April.

Efectele scandalului de la ONB se resimt azi.

Răzvan Ioan Dincă, directorul suspendat al ONB, a fost condamnat la şase ani de închisoare de o primă instanţă. Întâmplarea face ca, la o zi distanţă de la pronunţarea acestei sentinţe, o pedeapsă similară să primească şi patru sute de mii de euro, la care se adaugă o imagine dezastruoasă în presa internaţională, nimeni nu este acuzat de nimic şi nimeni nu este pus să plătească nimic.

După plecarea a şaisprezece dansatori valoroşi, baletul ONB s-a prăbuşit şi, în ciuda eforturilor minciunii organizate a PR-ului instituţiei, reconstrucţia pare imposibilă. Încercările de sincronizare cu tendinţele europene din lumea operei s-au oprit, iar astăzi cel mai mare succes al scenei lirice este premiera bucureşteană a unei puneri în scenă de la Paris, de acum două decenii, aplaudată provincial de elita intelectuală, mergând până la ridicolul perfect al asemuirii ei cu Capela Sixtină. Dacă am lua de bune toate aceste izbânzi artistice, am putea crede că România e pe cale să devină ea singură o forţă culturală, care nu are nevoie de nimeni din afară şi care ar avea ambiţia de a împrăştia lumina culturii asupra lumii.

Chiar aşa?

După ce Opera Iaşi a părăsit reţeaua Opera Europa (o asociaţie din care fac parte Teatro alla Scala, Royal Opera House şi multe altele, unul dintre proiectele ei cele mai cunoscute fiind The Opera Platform), iată că şi ONB face acelaşi lucru în 2017, la doi ani distanţă după ce organizase conferinţa asociaţiei la Bucureşti. O autoizolare de neînţeles.

În aceste condiţii de luptă pentru independenţă, mai ceva ca la '48, „brandul de ţară”, stereotipul cu care este asociat Festivalul Enescu, ajunge să fie afectat direct. Publicaţiile muzicale europene importante (Gramophone, BBC Music, Diapason) obişnuiesc să aibă în luna Aprilie a fiecărui an un supliment dedicat agendei festivalurilor europene. În 2017, Enescu nu se regăseşte nicăieri, spre deosebire de ediţiile trecute.

Sigur, în discursul public de la noi, problemele instituţiilor muzicale naţionale vor fi întotdeauna la capătul cozii de subiecte legate de salarii, economie, circ politic, pensii, toate subiecte valabile de la cea mai înapoiată economie africană şi până la cele mai performante. Uităm uşor că opera şi muzica clasică reprezintă în cel mai înalt grad o formă concretă a identităţii europene la care aspirăm zgomotos. În acelaşi timp, ne comportăm autodestructiv, de parcă am refuza această apartenenţă.

Centenarul României e aproape şi, cel puţin astăzi, ne arată mai singuri ca niciodată după 1989.