Numărând în băncile ei pe Sorin Ilfoveanu, pe Ştefan Câlţia şi, sigur, Cizmaru care ne-a părăsit înainte de timp şi, fireşte, pe fostul preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici şi rector al Institutului de Artă Plastică din Bucureşti, recunoscut pe plan european şi distins cu premii europene impresionante, Zamfir Dumitrescu, care a trecut şi el de 71 ani, deşi la 70 merita o sărbătoare naţională, astfel încât să fie onorată şi societatea noastră, atât de săracă azi în respectul pe care-l merită cultura din partea ei. Iată şi cum am ajuns la această tentativă de portret învestit fie şi numai cu ambiţia de a atrage atenţia asupra unui artist plastic din generaţia considerată de aur.

Zamfir Dumitrescu este, la senectute, o personalitate de prim rang a picturii româneşti dintotdeauna; se poate spune fără sfială că este un egal al marelui său maestru Corneliu Baba de la care a împrumutat, cred eu, şi viziunea pictorului şi filosofia lui asupra universului, dar şi rigoarea răbdătoare copleşitor care îl face pe Zamfir Dumitrescu să ducă meşteşugul până la virtutea artiştilor Renaşterii, virtute pentru care a şi fost declarat oficial, în anii din urmă, egalul unui Piero della Francesca şi, astfel, pictor unic la începutul veacului XXI.

Pe mine mă cucereşte sigur, odată cu tulburătorul har de a te provoca să ştergi cu o batistă de mătase rară roua de pe obrajii florilor lui sau să nu respiri în faţa paharelor lui de cristal atât de transparente, strălucind viu pe o masă care-şi aşteaptă oaspeţii.

El este apoi, cum mai ziceam, şi un mare poet al sentimentelor pe care le trezeşte în privitor chiar şi răscolitoarea nostalgică armonie a muzicii lui Grieg !

Dar Zamfir Dumitrescu este în atmosfera tablourilor cu interioare din case diverse şi un romancier care mă îndeamnă să mă gândesc la marea literatură a Virginiei Woolf de la începutul veacului XX, cu acelaşi parfum de un realism capabil să transmită ideea de singurătate şi, totodată, emoţia şi fascinaţia în faţa fabulosului onoric.

Aici, în universul romanesc al Virginiei Woolf, marea maestră a literaturii „generaţiei pierdute“ prin Hemingway, dar şi, apoi, prin Faulkner, îşi află Zamfir Dumitrescu şi capacitatea picturii lui de a evoca atmosfera interioarelor rămase intacte dintr-un episod de roman şi forţa lui de a te invita să meditezi asupra timpului şi trecerii lui.

Poet, romancier, filosof în pictură, Zamfir Dumitrescu îşi ilustrează bogăţia viziunii plastice şi prin apelul la virtuţile perspectivei stăpânită magistral. Nu întâmplător el este şi autorul unui savant tratat consacrat perspectivei care vine să dezlege şi misterul artei lui de a te subjuga şi de a-ţi aminti opera maeştrilor Renaşterii, în familia cărora pare să-şi afle izvorul penelul lui capabil să susţină în pictura contemporană, europeană şi nu numai, trimiterea criticii de azi la Piero della Francesca.