Destul de bizară apariţia, în această vară, a filmului „Atomic Blonde: Agentă sub acoperire“, care poate fi văzut, în acelaşi timp, ca pur entertainment, bun doar pentru a te răcori timp de două ore în sala de cinema, sau ca o „piatră de încercare“, un fel de quiz show pentru cinefilii cei mai rafinaţi, care trebuie să ghicească toate aluziile şi referinţele strecurate în scenariu şi în pelicula finală de către regizorul David Leitch şi scenaristul Kurt Johnstad (care ecranizează o serie de romane grafice, „The Coldest City“, scrisă de Antony Johnston şi ilustrată de Sam Hart).

Regizat de-un cascador

Oricum, cine ia filmul doar ca pe o simplă joacă cu „supereroine“, sau ca o ocazie pentru actriţa principală, Charlize Theron (Premiul Oscar, în 2004, pentru „Monster“; aici este şi coproducător), de a arăta că poate străluci şi ca protagonistă a unui film de acţiune (asta după ce, oricum, luase minţile cinefililor ca Imperator Furiosa, în „Mad Max: Fury Road“, din 2015), se înşeală şi trece pe lângă ce e cel mai important. Într-adevăr, scenele de luptă „corp la corp“ susţinute de agenta MI6 Lorraine Broughton (Charlize Theron), despre care se spune de la bun început că este specializată în acest gen de confruntare, sunt uluitoare şi te ţin cu sufletul la gură, fiind coregrafiate impecabil de regizorul David Leitch.

Să nu uităm că acesta este la bază cascador, executând cascadele pentru actori ca Brad Pitt sau Jean-Claude Van Damme în peste 80 de filme, dintre cele mai cunoscute, înainte de a se lansa în regie cu acest film – după ce a mai lucrat câteva secvenţe în „John Wick“ (2004), regizat, ca şi continuarea sa, de Chad Stahelski (la rândul său, un cascador foarte cunoscut) –, film care va fi, probabil, urmat, pentru Leitch, de un „Deadpool 2“. Revenind la nivelele mai de adâncime ale lui „Atomic Blonde“, este ciudat, cum spuneam, pentru că, în primul rând, filme-omagiu nu prea se mai fac. Or, „Atomic Blonde“ musteşte de cultura benzilor desenate (fiind inspirat de o serie de astfel de produse), precum şi a filmelor şi cărţilor de spionaj (cu vajnici agenţi sau, iată, mai nou, agente MI6).

Sfârşit şi început de lume

Filmul este, în acelaşi timp, un omagiu nostalgic la adresa (sfârşitului) anilor ’80 şi a contraculturii acestora (din acest punct de vedere, coloana sonoră este formidabilă, fiind plină de electro-pop şi post-punk). Din acest motiv, nici nu poate fi înţeles şi savurat pe deplin decât de cineva care a trăit acele timpuri sau este un bun cunoscător al acestora. Autorii poveştii îşi plasează acţiunea în Berlinul de la sfârşitul anilor ’80, despărţit în două de „războiul rece“ (acesta este „the coldest city“), şi, într-adevăr, Berlinul – mai ales cel Occidental – s-a aflat tot timpul în avangarda artistică a epocii (în schimb, cel de Est e plin de punkeri şi de scârbă anti-sistem). Acţiunea se întâmplă chiar în timpul zilelor căderii Zidului Berlinului, din noiembrie 1989, când comunismul se pregăteşte să-şi ia tălpăşiţa, dar serviciile secrete ale celor două blocuri trebuie să-şi regleze conturile, iar o listă cu spionii occidentali este ceva pentru care mai multă lume e-n stare să ucidă.

Este, iarăşi, bizar să plasezi un film în ultimele zile ale „războiului rece“ (film din care ruşii ies foarte prost, agenţii lor nefiind decât nişte brute rudimentare, lipsite de inteligenţă), acum când relaţiile dintre cele două tabere (Occident şi Rusia) au devenit, din nou, mai „reci“ decât oricând. Oricum, „Atomic Blonde“ mărturiseşte, şi el, despre fascinaţia cinematografului pentru metropola berlineză, căreia, de la „Berlin, simfonia unui oraş“, documentarul lui Walter Ruttmann din 1927, i-au căzut „victime“ cineaşti precum Bob Fosse („Cabaret“), Rossellini, Bergman, Godard, Lars von Trier sau Soderbergh. E-adevărat că ceea ce i-a fascinat a fost, în general, Berlinul imediat postbelic al anului 1945 („început de lume“), dar iată că a venit rândul şi al anului 1989 („sfârşit de lume“), un alt moment istoric important pentru capitala germană. Orice sfârşit e un început, cum spuneau nişte clasici.

Info

Atomic Blonde: Agentă sub acoperire / Atomic Blonde (coproducţie, 2017)
Regia: David Leitch
Cu: Charlize Theron, James McAvoy, John Goodman

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Sam Shepard – s-a dus şi „ultimul rebel“ american


O veste complet neaşteptată a îndoliat atât lumea filmului, cât şi a teatrului, american şi universal, la data de 27 iulie ale anului curent: dispariţia lui Sam Shepard, personalitate incontestabilă a artelor spectacolului de pe continentul american în ultima jumătate a secolului XX, actor, regizor, dramaturg şi scenarist, de teatru şi de film în egală măsură. Cel dispărut se născuse pe 5 noiembrie 1943 (în Fort Sheridan, Illinois, unde se afla tatăl său, ofiţer de armată şi pilot de bombardier; erau încă anii războiului), avea aşadar 73 de ani, dar nimeni nu se gândea la el ca la cel care urmează, „the next in line“. Unu: pentru că nimeni nu ştia de boala sa (scleroză multiplă), doi: pentru că Shepard – chiar dacă nu mai făcuse nimic în ultima vreme şi, practic, a rămas o eternă promisiune – îşi menţinuse un aer de „rebel“ şi de „veşnic tânăr“, cu alte cuvinte era ultimul om căruia te-aşteptai să i se întâmple aşa ceva.

L-a montat Cătălina

Viitorul om de teatru şi film a fost înregistrat sub numele pompos de Samuel Shepard Rogers III, dar i s-a spus toată viaţa... „Charlie“. În copilărie, s-a mutat după tatăl său din bază militară în bază militară, până s-au stabilit în cele din urmă în California. Shepard a început prin a studia agricultura, timp de un an, cu intenţia de a deveni veterinar, dar până la urmă pasiunea căreia începuse să-i dea curs încă din liceu – când se apucase să urce pe scenă şi să scrie teatru – s-a dovedit mai puternică şi i s-a dedicat în întregime.

Sam Shepard a irumpt pur şi simplu în peisajul dramatic al Americii postbelice, scriind atât pe gustul criticilor sofisticaţi, cât şi al oamenilor simpli. A câştigat un Premiu Pulitzer ca dramaturg, iar în România, în anii ’90, Cătălina Buzoianu i-a montat piesa „Copilul îngropat“ la Teatrul Bulandra. Ca cineast, putem spune că Shepard nu a fost la fel de important ca în teatru – cele două filme regizate de el, în 1988 şi 1993, nu s-au bucurat de succes –, dar punctul maxim al carierei sale (a jucat în 68 de titluri) a fost nominalizarea la Oscar pentru rol secundar din 1984, pentru „The Right Stuff“ (regia Philip Kaufman).

Top 3 filme importante

1. The Right Stuff (SUA, 1983, doar actor)
2. Silent Tongue (coproducţie, 1993)
3. Far North (SUA, 1988)