Pianistul spaniol Josu de Solaun: „Pentru mine, Enescu e pur şi simplu uriaş, ca Shakespeare sau ca Mozart“

Câştigător al Concursului Internaţional „George Enescu”, secţiunea Pian, în 2014, Josu de Solaun (36 de ani) s-a întors în România ca să deschidă ediţia de anul acesta a competiţiei, desfăşurată în perioada 1-23 septembrie la Bucureşti.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, realizat în spaţiul generos al Ateneului Român, pianistul spaniol vorbeşte cu bucurie, cu entuziasm despre George Enescu, despre experienţa transformatoare a descoperirii (şi aprofundării) lucrărilor compozitorului român. „Muzica lui Enescu a fost ca un meteorit în viaţa mea... bum! Ca o reacţie nucleară aproape!”, aşa că înregistrarea operelor complete pentru pian ale lui Enescu a fost consecinţa firească a acestui proces (rapid) de îndrăgostire. Cum firească e şi decizia pianistului născut la Valencia de a învăţa limba română, pentru cunoaşterea deplină a creaţiei enesciene. Despre vrajă, coincidenţe cosmice şi nostalgie luminoasă – conversaţia care urmează îi descoperă pe Enescu şi pe Josu de Solaun deopotrivă.

Florentina Ţone: Care ar fi amintirea cea mai preţioasă de acum patru ani, din timpul Concursului Enescu pe care l-aţi câştigat?

Josu de Solaun: Când mă uit în spate văd patru lucruri. Da, patru. În primul rând, cunoaşterea unei ţări pe care nu o ştiam. Citisem foarte mult, Ionescu, Eliade, Cioran, eram, deci, familiarizat cu cultura română, şi ştiam şi muzica românească: ştiam Enescu şi Jora, eram un mare fan al lui Lipatti, iar Radu Lupu avea o foarte mare influenţă asupra mea. Dar nu vizitasem niciodată România – aşa că am simţit călătoria aici, cu prilejul concursului, ca pe o descoperire.

A doua amintire e legată de prietenii pe care mi-am făcut cu ocazia concursului. S-au creat atunci prietenii pe viaţă, aşa că vin foarte des în România, stau la ei acasă câteodată, mâncăm împreună, vorbim despre muzică, ei vin, la rândul lor, să mă viziteze în Statele Unite sau în Spania. Şi s-au născut, graţie concursului, şi parteneriate muzicale minunate. Cu ceilalţi doi câştigători ai ediţiei 2014 (n.r. – Ştefan Tarara, vioară, şi Eun-Sun Hong, violoncel) am cântat, am înregistrat, iar asta nu cred că se întâmplă la prea multe competiţii. A fost ideea domnului Mihai Constantinescu să ne adune într-un trio – prima dată am cântat împreună Concertul triplu de Beethoven, la Ravello.

Al treilea lucru a fost, bineînţeles, să descopăr muzica lui Enescu, care a fost ca un meteorit în viaţa mea... bum! Ca o reacţie nucleară aproape! M-a schimbat personal, muzical, artistic, pianistic... am învăţat atât de mult! Pentru că a-i cunoaşte, a-i cânta creaţiile e ca şi cum te-ai dedica unei munci ascetice aproape – muzica lui Enescu e atât de bogată în detalii, imaginaţie, ingeniozitate, măiestrie, fantezie. Pentru mine, Enescu e pur şi simplu uriaş, ca Shakespeare sau ca Mozart. Iar această incredibilă bogăţie a muzicii sale a schimbat modul în care mă uit acum la o partitură – m-a antrenat să fiu cu mult mai atent la detalii în muzică, în artă în general. Aceasta e, cu adevărat, marea influenţă a lui Enescu asupra mea.

Şi-apoi, să cânt în Sala Mare a Ateneului Român a fost o experienţă cu totul specială, legată mai cu seamă de atmosfera acestui spaţiu, de modul în care oamenii ascultă muzică aici. În alte părţi ale lumii spectatorilor nu le pasă atât de mult, sunt mai reţinuţi – dar aici, în sala aceasta, a asculta muzică e important pentru public, ca o experienţă religioasă aproape. În plus, să cânţi într-o sală cu atâta istorie, unde Enescu însuşi a cântat şi a dirijat, asta e cu adevărat impresionant.

Recital la Ateneul Român, în septembrie 2016. Foto: Andrei Gîndac

Dar cum a evoluat relaţia Dumneavoastră cu Enescu pe parcursul anilor? A fost o descoperire, spuneţi – dar acum, după patru ani, ce vedeţi uitându-vă în spate?

Pe parcursul timpului m-am cufundat cu totul în muzica lui, iar faptul că învăţ limba română vine tot din dorinţa de a-l cunoaşte mai bine. Sunt acum în stadiul în care pot citi în română, cu un dicţionar aproape, şi am citit deja multe lucrări dedicate compoziţiilor lui Enescu. Am şi toate scrisorile lui publicate, mi s-a acordat acces şi la manuscrisele sale, prin intermediul Muzeului Enescu. Cumva, Enescu aproape că e un membru al familiei acum... Şi mai e ceva aici: relaţia mea cu Enescu a devenit şi „instrumentul” prin care mă apropii de alţi compozitori, în care învăţ eu muzica acum: mă uit prin scrisori, prin manuscrise, vizitez locurile în care au trăit...

Aţi vizitat, deci, locurile dragi lui Enescu...

Oh, sigur că da! Am fost la Tescani, la Sinaia... peste tot!

Vă simţiţi apropiat de o lucrare a lui Enescu în mod special?

E greu să aleg, dar aş spune că a doua parte a Sonatei nr. 3 pentru pian: Andantino Cantabile. Atunci când cânt sau când ascult bucata asta simt că Enescu a compus-o special pentru mine! Nu ştiu cum să explic altfel, dar simt că atins ceva atât de universal...

Chestiunea cu această muzică e că e atât de ecletică, dar nu în modul în care înţelegem eclectismul astăzi, superficial, amestecul unor lucruri la suprafaţă... Nu, deloc. Şi e şi această înţelegere cu totul specială, incredibilă, a modului în care funcţionează rezonanţa pianului. Şi, mai presus de toate, e o nostalgie profundă în această parte a Sonatei, dar o nostalgie care nu e niciodată lacrimogenă, plângăcioasă – e o nostalgie luminoasă, sănătoasă, ca o respiraţie. Nu ştiu cum altfel să explic, dar are o combinaţie de calităţi pe care nu le-am mai găsit în nicio altă muzică. Dar e şi o bucată pe care nu o pot cânta foarte des pentru că sunt atât de emoţionat când o fac, vibrez din creştet până-n tălpi.

Pavane din Opus 10 e, de asemenea, o bucată muzicală magică... şi sunt atât de multe, atât de multe! A treia parte din Sonata nr. 1 pentru pian e atât de plină de ingeniozitate! Şi una de care mă simt foarte apropiat e partea lentă a Cvartetului cu pian nr. 1 în Re major. Aceasta e una dintre cele mai frumoase şi mai inspirate bucăţi muzicale scrise vreodată în lume! Aşa că dacă într-o zi te simţi cu totul doborât, ascultă partea lentă a acestei lucrări, pentru că ceea ce face Enescu e să cuprindă acea tristeţe, dar, ca un alchimist, o transformă în ceva atât de luminos, de pozitiv... Mă simt atât de bine după ce o ascult!

Josu de Solaun: „A cunoaşte, a cânta creaţiile lui Enescu e ca şi cum te-ai dedica unei munci ascetice aproape – muzica lui e atât de bogată în detalii, imaginaţie, ingeniozitate, măiestrie, fantezie”.

Înapoi în 2014, când Josu de Solaun se număra printre finaliştii secţiunii Pian a Concursului Enescu; la sfârşitul serii avea să vină confirmarea: pianistul spaniol câştiga trofeul. Fotografii de Cătălina Filip

Cu patru ani în urmă spuneaţi că aţi descoperit cu uimire că închiriaserăţi, pe durata concursului, un apartament chiar într-o clădire din apropierea Ateneului, în care locuise Enescu...

Am descoperit asta chiar la început, când am ajuns în România! Persoana care mi-a dat cheile apartamentului mi-a spus: „Uite!” – pe placa de pe clădire scria că Enescu a locuit acolo în timpul războiului. Placa e şi acum la locul ei, iar eu m-am întors în apartamentul acela de mai multe ori pe parcursul timpului, după concurs. De cel puţin şapte ori... [râde] A fost o întâmplare cu totul interesantă, una pe care nici nu pot să mi-o explic, un fel de coincidenţă cosmică!

Aţi fost invitat, alături de ceilalţi doi câştigători din 2014, violonistul Ştefan Tarara şi violoncelista Eun-Sun Hong, să deschideţi ediţia de anul acesta a Concursului Enescu. Aţi interpretat, pe scena Sălii Mari a Ateneului Român, Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră de Paul Constantinescu. Cum a fost întâlnirea cu această lucrare?

Eu am mai cântat acest concert şi în cadrul Festivalului „George Enescu”, anul trecut, la Ploieşti, cu Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Constantinescu e un compozitor foarte interesant – ca şi Enescu, el combină foarte multe tradiţii diferite. La Constantinescu e această înţelegere nu numai a muzicii populare româneşti, dar şi a muzicii mai vechi, bizantine, liturgice, pe care o încorporează, de pildă, în partea lentă a concertului. Dar pe lângă aceste elemente liturgice, în muzica lui Paul Constantinescu e şi măiestria contrapunctului, scrierea foarte idiomatică pentru instrument. Dar ceea ce îmi place la Constantinescu, şi care e diferit de Enescu, e acest cromatism modal: el amestecă cromatismul cu muzica modală, ceea ce face ca muzica să fie un pic mai întunecată decât a lui Enescu. E o muzică de noapte cumva, îmi aminteşte de Bartók, în spiritul său.

Paul Constantinescu un compozitor fenomenal, iar eu am cântat recent, la Madrid, cu Alexandru Tomescu, Sonatina pentru vioară şi pian, şi îmi doresc să cunosc mai bine compoziţiile sale pentru pian. Am cântat, de asemenea, şi Toccata-Joc dobrogean şi iubesc muzica lui.

Iar lucrarea aceasta, Triplul concert, e cu totul specială, nu sunt prea multe concerte triple în literatura muzicală mondială. Lucrez la el de aproape doi ani şi sper că într-o bună zi îl vom şi înregistra – ar trebui înregistrat.

Cântând, alături de Ştefan Tarara şi Eun-Sun Hong, Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră de Paul Constantinescu, în deschiderea ediţiei de anul acesta a Concursului Enescu. Fotografii: Cătălina Filip

Josu de Solaun: „Pentru mine, înregistrările nu o au o valoare comercială cât o valoare documentară. Eu cred că e important nu să înregistrezi piese care au fost înregistrate de un milion de ori înainte, ci e o oportunitate să evidenţiezi compozitori care, din motive care nu sunt artistice ci mai degrabă sociologice sau istorice, au fost neglijaţi sau pe nedrept uitaţi. Şi pentru că eu mă simt atât de apropiat de România, următorul meu proiect e să înregistrez câteva dintre lucrările pentru pian ale lui Lipatti”.

Aţi menţionat în conferinţa de presă precedând concursul că următorul Dumneavoastră mare proiect îl are în centrul său pe Lipatti...

Da, voi face un CD întreg numai cu muzică de pian de Lipatti, care va include Sonata sa pentru pian, lucrarea sa principală, care e o Fantezie pentru pian, Sonata Romantica, care e o sonată pentru pian neterminată, Sonatina pentru mâna stângă şi două Nocturne, una dintre ele pe o temă moldovenească. Acesta e următorul meu dar pentru România, pentru că Lipatti a fost un mare, mare compozitor. Un geniu, un geniu în toată puterea cuvântului! Sunt, de fapt, doi oameni care mă întristează că au murit atât de repede: unul e Mozart, iar celălalt e Lipatti. Iar Fantezia sa pentru pian e, în opinia mea, una dintre capodoperele literaturii pentru pian din secolul XX – şi a fost o singură dată înregistrată.

CV
Îndrăgostit de Enescu

Numele: Josu de Solaun
Data şi locul naşterii: 27 octombrie 1981, Valencia, Spania
Studiile şi cariera:
În Spania, unde a studiat până la 17 ani, principalii săi profesori au fost Ricardo Roca, Ana Guijarro şi Maria Teresa Naranjo.
E absolvent al Şcolii de Muzică din Manhattan.
E singurul pianist din Spania care a câştigat atât Concursul Internaţional „George Enescu” (2014), cât şi Concursul Internaţional de Pian „José Iturbi” (2006).
A fost invitat în remarcabile serii de concerte din întreaga lume, având apariţii notabile la Bucureşti, Veneţia, Sankt Petersburg, Washington DC, New York, Princeton, Londra, Paris, Leipzig, Taipei, Mexico City, Praga.
A cântat cu Orchestra Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, Orchestra Filarmonică La Fenice din Veneţia, Filarmonica George Enescu din Bucureşti, Orchestra Filarmonică din Mexic, American Ballet Theatre Orchestra din New York, Orchestra Filarmonică Bari etc.
A înregistrat operele complete pentru pian de George Enescu pentru Naxos şi „Les Noces” de Stravinski, pentru aceeaşi casă de discuri.

În septembrie, când se lasă seara începe magia. Foto: Andrei Gîndac