O partitură aşezată pe pianul lui Enescu din vila Luminiş de la Sinaia, văzută într-o doară, într-o vară, s-a îmbrăcat sâmbătă seară în haine de concert – şi a deschis Festivalul „George Enescu”, ediţia 2017. A fost o emoţie de la cap la coadă, un triumf. O inimă mare, dinspre scenă către public. A fost „Oedipe” de George Enescu.

„Oedipe” a început, însă, cu privirea lungă, mustrătoare, peste umăr, a lui Vladimir Jurowski – mai întâi spre dreapta, şi apoi spre stânga. Tradiţionala foială de debut de festival, întârziaţii care aleargă prin sală, spre locurile lor, au atras după sine lecţia – ca un părinte care-şi dojeneşte copiii înainte de-a le oferi o bucurie, un dar muzical înălţător.

Istoria spectacolului acesta a început însă mai devreme, cu mult mai devreme, când lui Vladimir Jurowski i s-a propus să dirijeze „Oedipe” în festival, şi când dirijorul şi-a imaginat un fel anume de-a îmbrăca opera magna a lui Enescu, cea pe care compozitorul însuşi o numea „cea mai dragă”.

Aşa a intrat în poveste regizoarea Carmen Lidia Vidu. Şi dacă aţi fost sâmbătă seară la Sala Palatului, trebuie ştiţi că ei i se datorează proiecţiile multimedia de pe ecranul de 60 de metri pătraţi, bogatul univers de semne şi imagini care a însoţit „Oedipe”.

Va fi vorbit despre el, despre ele, în timpul conferinţei de presă care-a precedat spectacolul, dând Cezarului ce e al Cezarului: „Ideea de a face un spectacol multimedia i-a aparţinut lui Vladimir Jurowski. A fost o muncă foarte dificilă, de mai bine de jumătate de an, zi de zi. Dincolo de informaţiile pe care trebuia să le ofer, m-am gândit în primul rând la public: cum ascultă şi ce-ar putea vedea în faţă, încât să nu deranjez nici muzica, nici soliştii, şi totuşi, subtil, subliminal, să construiesc un univers. Şi-atunci, pe o foaie contemporană foarte grafică, am plonjat în elemente care să ţină de praf de stele, profeţii, statui sparte, frânturi de temple, elemente care vin dintr-o vreme antică, dar care, reformulate într-o cheie poetică, pot să creeze un univers puternic pentru privitor”. Şi-apoi, zâmbind: „Am emoţii, e un experiment şi pentru mine. Sper să vă placă”. Directorul executiv al festivalului, Mihai Constantinescu, adaugă pe ton amuzat: „Să nu vă aşteptaţi la «Stăpânul Inelelor» sau la ceva de genul ăsta. Aceasta e o lucrare specială, care se potriveşte muzicii clasice”.

O glumă, şi nu prea. Căci, pe alocuri, „Oedipe-ul” grafic imaginat de regizoare a fost aproape ca un film. Şi împreună cu discursul muzical – orchestra, corul şi soliştii, cu acţiunea în sine şi cu punerea în scenă (Sfinxul, de pildă, într-una dintre lojele din stânga), s-a construit un spectacol cu totul captivant, aproape ca un thriller, ca o peliculă cu final necunoscut, neaşteptat; ceea ce e cumva paradoxal, căci ne închipuim că n-a fost om în Sala Palatului sâmbătă seara care să nu ştie, fie şi pe frânturi, pe bucăţele, istoria, istoriile lui Oedip.

„Hélas! Hélas!” (Vai!), strigă din când în când Corul Filarmonicii „George Enescu” – iar tu eşti pironit în scaun, de parc-ai da nas în nas prima oară cu tragismul uneia dintre cele mai cunoscute poveşti antice.

Au contribuit, de bună seamă, la senzaţia pregnantă de istorie nouă, cu totul inedită, prestaţiile solistice, unele dintre ele cu totul excepţionale. Vocea fascinantă, plină de culoare, a Sfinxului (mezzosoprana Ildikó Komlósi), prezenţa sobră, implicată a lui Tirésias (ce voce, ce actor e Sir Willard White!), încărcătura emoţională a scenei în care Meropa (Dame Felicity Palmer) îi jură lui Oedipe (Paul Gay) că ea e mama lui.

Câteva ore mai devreme, cei doi vor fi explicat ziariştilor cum e să fii parte a distribuţiei lui „Oedipe”, la debut de festival, şi ce presupune rolul fiecăruia, cu „avantaje” şi „dezavantaje”. Felicity Palmer va spune sincer, şugubăţ: „E prima dată când vin în România, prima dată când interpretez Enescu, prima dată când fac parte din distribuţia «Oedipe», prima dată când sunt Meropa... O mulţime de premiere atât de târziu în cariera mea”. Mezzosoprana de 73 de ani, o Dame în adevăratul sens al cuvântului, zâmbeşte şi adaugă: „A fost o bucurie să pregătesc rolul în compania acestei distribuţii internaţionale – şi pentru că e un rol scurt, la începutul Actului II, mă voi putea bucura de restul operei alături de public”.

Zâmbeşte şi baritonul Paul Gay – însă dintr-un motiv diferit: el e Oedipe, aşa că nu va avea prea multe momente de respiro, şi nici luxul de a-şi urmări relaxat colegii. „Eu mă voi afla pe scenă aproape tot timpul – deci mă voi bucura de operă în cu totul alt mod. Sunt onorat să ma aflu în distribuţia acestei capodopere – şi, dacă nu mă înşel, sunt şi primul francez în rolul lui Oedipe. Mai mult decât atât, partitura e în limba mea natală – e incredibil că mă pot exprima în acest rol în limba franceză şi am avut parte de un sprijin incredibil din partea maestrului Jurowski şi a întregii echipe. E o partitură intensă, cu multe şi diferite culori, care merg de la furie, tristeţe, disperare, şi mai puţin bucurie, poate cu excepţia momentelor în care Oedipe se află alături de fiica sa şi găseşte un fel de alinare în ultimele momente ale vieţii...”

Crème de la crème

În această nouă versiune a lui „Oedipe”, mezzosoprana română Ruxandra Donose e Iocasta şi, bucurie, artista s-a aflat pe scena Sălii Palatului în chiar ziua în care a împlinit 53 de ani. „E o onoare să fiu aici la deschiderea Festivalului Enescu – nu numai pentru că e întotdeauna o bucurie să cânt acasă, dar şi pentru că festivalul are un prestigiu extraordinar, pentru că aici e crème de la crème. Azi cântăm «Oedipe», o operă pe care, cu ceilalţi doi colegi români din distribuţie [Marius Vlad Budoiu – Laios, Gabriela Iştoc – Antigona], o ştim din tinereţe, din pruncie chiar. Am ascultat-o în toate variantele, iar eu am şi participat la una dintre ele, la Viena, acum 17 ani. Atunci eram Antigona, acum sunt Iocasta. Un rol foarte frumos, deşi nu foarte lung. Iocasta apare în două ipostaze diferite: e mama lui Oedipe şi soţia şi mama copiilor lui Oedipe. Iocasta se exprimă prin iubire: ea dă viaţă, apoi dă din nou viaţă, şi apoi iartă – dar nu pe ea însăşi...”

Pe scena Sălii Palatului, într-un colţ, un instrumentist roteşte de zor o maşinărie ca un sul – şuieră vântul, începe furtuna, tobele recreează tunete, iar Vladimir Jurowski urmăreşte concentrat, murmurând aproape, partitura fiecăruia dintre solişti. Iar baritonul Paul Gay, cel care-a vizitat vara aceasta Grecia pregătind rolul tragicului personaj, face un adevărat tur de forţă pe parcursul celor mai bine de 2 ore şi jumătate de „Oedipe” în varianta concertantă.

La final sunt valuri de aplauze – sincere, generoase –, iar dirijorul ridică în aer, cu mâinile amândouă, partitura. De-aici vine totul, emoţia şi inspiraţia: din foile cuprinse între copertele albastre.

„E o imensă onoare şi bucurie să dirijez «Oedipe» la Festivalul Enescu 2017”, declarase Jurowski cu doar câteva ore înainte. Un cerc se închide astfel chiar în debutul festivalului, un cerc al amintirilor în primul rând: „Îmi amintesc de o înregistrare «Oedipe» pe care o aveam acasă, în Uniunea Sovietică; dacă nu mă înşel era chiar în limba română... Întotdeauna m-am gândit la «Oedipe» ca la o lucrare pivot a secolului XX – şi mi-am dorit să o pot dirija”.

Şi-ar fi potrivit, indicat chiar, să se mai închidă şi alte cercuri în viitorul apropiat – cercurile unor scrisori deschise, ale unor apeluri făcute, o dată la doi ani, de uriaşii artişti care vin în festival. Vladimir Jurowski e vocea tuturor atunci când spune, simplu, sobru, în faţa jurnaliştilor, într-o încăpere din incinta Sălii Palatului: „Cu tot respectul pentru pereţii aceştia, e nevoie de o sală de concerte nouă – şi nu numai pentru Festivalul Enescu. Viaţa culturală a oraşului nu se opreşte la festival”.

Deocamdată, praful de stele se împrăştie într-o sală prăfuită deja de vremurile care-au trecut peste ea.

Festivalul George Enescu – ediţia 2015
A început bucuria!
Zubin Mehta şi istoriile Festivalului
Pânza
Minunatele întâmplări ale lui septembrie: David Garrett la Ateneul Român

Festivalul George Enescu – ediţia 2013
Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Malkovich şi „comedia infernală” din faţa uşii Ateneului