Articol publicat pe blogul Despre Opera.

E greu să te atingi de clasici. O scrisoare pierdută este cea mai populară piesă a lui Caragiale, iar succesul modest al operelor lui Paul Constantinescu (O noapte furtunoasă - 1935), Sabin Drăgoi (Năpasta - 1928) sau Adrian Iorgulescu (Revuluţia - 1993, după Conul Leonida faţă cu reacţiunea) nu încuraja pe nimeni să se aventureze într-o nouă transpunere muzicală. A făcut-o Dan Dediu, compozitor contemporan experimentat (să notăm că în catalogul creaţiilor sale, Scrisoarea este Op. 147), care nu se află la prima operă (mai avea Münchausen şi EVA).

Nu sunt familiarizat îndeaproape cu limbajul şi stilul muzical al lui Dan Dediu, dar de regulă, la finalul unei compoziţii contemporane, trăieşti o senzaţie de uimire: ce-a fost asta? ce-a vrut să spună? seamănă cu ceva? etc. La finalul Scrisorii uimirea nu-i chiar aşa de mare. Un amestec de sonorităţi moderne combinate cu ritmuri orientale şi latine, de estradă, dacă nu chiar de café concert, ceea ce ar împinge spre o dilemă: e operă sau musical? E operă, prin interludiile orchestrale, în special începutul fiecărui act, sau trecerile de la o scenă la alta. E musical pentru că melodiile ritmate pe post de arii rămân totuşi foarte mult într-o zonă facilă, care nu forţează limitele vocilor de pe scenă, dar care nici nu caracterizează prea mult personajele în afara unor corespondenţe cu laitmotive.

Sigur, nu putem judeca astăzi o compoziţie cu aceleaşi criterii cu care analizăm o operă de Verdi (de ce e mai bună Otello decât I Lombardi?), dar trebuie să spun că libretul lui Ştefan Neagrău este slab. Se poate invoca respectul pentru textul lui Caragiale, dar asta nu scuză faptul că rezultatul este doar un decupaj din piesa de teatru, în care unele momente  eliminate (scena lui Pristanda enumerând steagurile). De acord, fiind o tratare modernă, nu se aştepta nimeni la o versificare à la Alecsandri, dar, dincolo de tăieturile de foarfece, nici nu există vreo viziune dramatică deosebită asupra operei după o piesă de Caragiale. În mod curios, dacă textul e lăsat liber, Dan Dediu a ales să încapsuleze mare parte din muzică în forma rigidă a unor tangouri, bossa nova, peşrev, vals, bolero, manea etc., în care ritmurile accentuate ale percuţiilor trenau, curgerea muzicii devenind chiar discutabilă. Efectul de public este imediat, dar facilitatea asta împiedica în acelaşi timp să se audă şi aluziile la Balada lui Ciprian Porumbescu sau chiar la unele sonorităţi ce aminteau de primul act al lui Œdipe (spre finalul ariei lui Dandanache). Mi-ar fi plăcut ca citările să fie folosite mai des, în locul muzicii de dans (chiar îmi vine în minte o idee pentru steagurile lui Pristanda, pe muzica lui Leporello, din aria catalogului). Poate tocmai de aceea, cea mai interesantă arie este cea a discursului electoral al lui Caţavencu, eliberată de sub tirania ritmurilor dansante. Mai mult, nu mi se pare deloc evidentă asocierea lui Tipătescu cu tangoul argentinian şi în general prezenţa abundentă a ritmurilor latino mi s-a părut exagerată.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

Duminică, 5 martie 2017, la Opera Naţională Bucureşti
Dan Dediu: O scrisoare pierdută
Libretul: Ştefan Neagrău, după piesa omonimă a lui Ion Luca Caragiale
Regia: Ştefan Neagrău; Scenografia: Viorica Petrovici; Lighting design: Cornel Dume
Ştefan Popov (Tipătescu), Andrei Lazăr (Caţavencu), Iustinian Zetea (Pristanda), Valentin Racoveanu (Trahanache), Simonida Luţescu (Zoe Trahanache), Daniel Filipescu (Farfuridi), Daniel Pop (Brânzovenescu), Liviu Indricău (Cetăţeanul turmentat), Răzvan Georgescu (Agamiţă Dandanache)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti; Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: Tiberiu Soare