Momente muzicale bucureştene

Mircea Călin

Au fost interesante; unele dintre acestea s-au dovedit a fi fost cu totul captivante. Mă gândesc în primul rând la Orchestra de Cameră Radio, colectiv care, în ciuda dificultăţilor actuale de tot felul, de la un concert la celălalt, dovedeşte în continuare o îmbucurătoare ţinută artistică.

Cu săptămâni în urmă, spre exemplu, comentam în această pagină realizarea remarcabilă, sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal, a suitei din muzica de scenă pentru piesa  Burghezul Gentilom de Richard Strauss; lucrare dificil de susţinut, lucrare ce solicită membrilor ansamblului abilităţi solistice importante, aspecte ce au fost mulţumitor împlinite.

I-am reascultat cu vădit interes, săptămâna trecută, sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare, pe parcursul unui program de muzică vest-europeană din a doua jumătate de secol XVIII, de început de secol următor. Pitoreasca simfonie de Haydn, cea londoneză ”cu lovitură de timpan”, cu un majestuos Adagio introductiv, a fost atent structurată; a sunat întremător şi cursiv. Indiscutabil, momentele de special interes ale concertului le-au reprezentat lucrările de debut ale programului, anume cele două Concerte pentru câte două violoncele şi orchestră, primul datorat lui Antonio Vivaldi, în sol minor, al doilea – Concertino în la major - datorat lui Bernhard Romberg, celebru virtuoz violoncelist austriac al epocii, în deceniile de graniţă ale secolelor XVIII şi XIX.  Indiscutabil, cei doi solişti ai serii de muzică, violonceliştii Ştefan Cazacu şi Mircea Marian, au oferit un spectacol de mare atracţiozitate artistică, de strălucită virtuozitate.

Pe deasupra diferenţierilor stilistice, în acest caz exprimarea sensibilă, vibrantă, nu a atenuat datele concertării specifice barocului italian, aşa cum expresia tipic romantică a Concertino-ului - etalată cu claritate de cei doi solişti - nu a covâşit claritatea evoluţiei concertante. Impresionantă s-a dovedit a fi fost cizelarea preţioasă, în duo, a pasajelor de virtuozitate. Bucuria evoluţiei solistice a fost transmisă publicului meloman drept o luminoasă, drept o entuziastă comunicare. Şi nu este puţin lucru!

Pe de altă parte la Ateneul Român, în compania Filarmonicii bucureştene, ultimele concerte au adus la pupitrul dirijoral două personalităţi care dau realmente consistenţă vieţii muzicale europene. Căci – trebuie să fim de acord – muzica mare nu constituie întotdeauna apanajul marilor vedete!

Dirijorul Gian Luigi Zampieri este un apropiat al publicului nostru, al celui bucureştean. Revine cu interes în mijlocul muzicienilor noştri, a publicului de la noi. Dispune de o largă circulaţie internaţională pe marile meridiane ale muzicii; fapt ce-i conferă o comunicare prioritar cordială cu membrii ansamblului dar - în egală măsură - fermă, eficientă. Adresarea este directă, clar solicitantă. Se înţelege de la sine, pupitrul dirijoral, partitura, lipsesc. Am redescoperit aceste aspecte pe parcursul recentului concert al Filarmonicii când a oferit publicului nostru prima Simfonie, în do minor, op.11, de Felix Mendelssohn Bartholdy. Lucrarea a fost scrisă la vârsta de... 15, da, de cinsprezece ani! Compozitorul adolescent scrisese anterior mai bine de zece asemenea lucrări destinate ansamblului corzilor. Pe bună dreptate, în epocă a fost comparat cu Mozart ale cărui turnee susţinute în perioada copilăriei, cu decenii în urmă, mai persistau în memoria colectivă a publicului de concert; inclusiv în primele decenii ale secolului XIX.

Chiar şi din această primă simfonie, Adagio-ul introductiv, statuat de Haydn, reluat la Beethoven în primele două simfonii, lipseşte. Zampieri ştie să confere consistenţă expresivă primei mişcări, Allegro di molto; iar expresia lirică a părţii secunde poate fi regăsită inclusiv în eleganţa Menuet-ului părţii a treia. Construcţia întregului opus aminteşte de rigorile simfonismului beethovenian, aspect asimilat şi dezvoltat de timpuriu de tânărul artist.

În deschiderea serii de muzică, celebrul concert mozartian în la major pentru clarinet şi orchestră a fost oferit de minunatul muzician Emil Vişenescu, solistul partidei de clarinet a Filarmonicii. Rareori, în realizarea acestei uimitoare partituri, am putut observa un echilibru atât de eficient susţinut între măiestria solistică, pe de-o parte, şi, pe de alta, natura generoasă a comunicării, caligrafia profilului melodic, impecabil conturat stilistic, coloritul timbral atât de funcţional ataşat expresiei.

Tot aici, tot la Filarmonică, atât publicul larg cât şi cel de specialitate, am avut parte de o surpriză repertorială cu totul neaşteptată. Organizatorii programului au fost prudenţi în a anunţa; dar personal cred că Simfonia în re major datorată compozitorului ceh Jan Hugo Vořišek -  contemporan cu Beethoven în primele decenii ale secolului al XIX-lea - a fost prezentată la noi în primă audiţie! Autorul face parte din marea pleiadă, cu totul numeroasă, a muzicienilor cehi care, pe o perioadă de mai multe secole, inclusiv în deceniile de început ale secolului trecut, dădeau consistenţă ansamblurilor muzicale ce fiinţau pe lângă curţile princiare, pe lângă cele regale din partea de vest a continentului european. Iar influenţele simfonismului clasico-romantic, de la Beethoven la Schubert, pot fi întâlnite pe parcursul acestui bine clădit opus; mă refer la structura mare a lucrării, la tensiunea armonică constructivă, la ştiinţa orchestraţiei. Sunt aspect probate de acest tânăr artist dispărut – cum menţionează autorii programului de sală – în floarea vârstei, la nici treizeci şi cinci de ani, răpus de o cumplită boală a secolului. Este meritul indiscutabil al dirijorului canadian Charles Olivieri-Munroe de a ne fi atras atenţia asupra valorilor perene, mai puţin cunoscute dar absolut consistente ale unei epoci care, inclusiv în muzică, a dat strălucire secolului al XIX-lea.

Aceleiaşi perioade, dar celei de a doua jumătăţi a secolului, îi aparţine şi Concertul în re minor pentru pian şi orchestră de Johannes Brahms, lucrare a marelui repertoriu clasico-romantic, creaţie a cărei concepţie cu totul inovatoare privind relaţia dintre evoluţia solistică şi tratarea simfonică a materialului tematic, i-a descumpănit pe primii ascultători; dar nu pe autor însuşi.   Partitura solistică a fost realmente biruită cu reală forţă a comunicării de tânărul pianist Andrei Licareţ, artist pentru care sensibilitatea romantică a adresării îşi găseşte susţinerea firească fiind întreţinută de inteligenţa cu care pătrunde substanţa muzical-dramatică a acestui genial opus concertant.

Nu poate fi trecut cu vederea concertul simfonic al săptămânii precedente. Recunosc, am urcat treptele Atheneu-lui spre sala de concert, condus de dorinţa de a-l reîntâlni – de această data în calitate de solist - pe violonistul Mircea Călin, fost concert-maestru al Filarmonicii bucureştene, actualmente prim violonist al unei prestigioase orchestra olandeze. Au existat aspecte de specială atracţiozitate; căci a inclus în programul său ambele Rapsodii pentru vioară şi orchestră de Béla Bartók, lucrări în parte asemănătoare în ce priveşte structura, limbajul. Virtuozitatea violonistică preia elemente ale tehnicii instrumentale specifice rapsozilor populari din zona carpatică, aspect pe care solistul l-a pus în valoare cu o savoare realmente cuceritoare. Recunosc, aş fi preferat cuplajul uneia dintre rapsodii cu unul dintre concertele mozartiene, spre exemplu; am fi beneficiat de o imagine completă a disponibilităţilor actuale ale acestui muzician pe care l-am dori a fi mai apropiat vieţii noastre de concert. 

Andrei Licaret

Trebuie, totuşi, observat, strădania solistică a fost greu încercată data fiind lipsa de control a sonorităţilor ansamblului; am în vedere dinamica realmente potopitoare a sonorităţilor orchestrale, masivitatea acestora fiind disproporţionat susţinută de dirijorul Alexander Walker, în raport cu evoluţia solistică.                    

Haotică, necontrolată a apărut consistenţa sonorităţilor orchestrale inclusiv pe parcursul simfoniei beethoveniene în la major. Se poate vorbi despre o prestaţie dirijorală cu totul modestă; iar momentul poate fi alăturat – tot aici, la Filarmonică - nefericitei programări, cu luni în urmă, a simfoniei în re minor, pentru solişti, cor şi orchestra, în condiţiile în care celebra ”distanţare pandemică” a impus limitarea drastică a numărului corzilor în ansamblu; prezenţa suflătorilor apărea atunci ca fiind supradimensionată.

Şi tot aici, în sala mare a Ateneului, recitalul cameral susţinut de violoncelistul Marc Coppey şi pianistul François Dumont, a readus echilibrul de gândire, de acţiune concertată privind împlinirea unui important act cultural artistic. Au putut fi audiate două mari creaţii ale repertoriului clasico-romantic, cea de a 4-a sonată beethoveniană în do major, cea de a 2-a sonată de Johannes Brahms în fa major, de asemenea lucrări reprezentative ale muzicii franceze, celebra Sonată de Claude Debussy, cele trei miniaturi – Elegie, Romanţă, Fluturii de Gabriel Fauré, lucrări cărora li s-a alăturat prima mişcare dintr-o Sonată pentru violoncel şi pian, lucrare neterminată, de George Enescu. Progrmul a fost susţinut în parteneriat cu  Institutul Francez din Bucureşti.

În alt sens, nu pot să nu observ, conjunctura pandemică actuală a avut o influenţă nocivă inclusiv în ceea ce priveşte structurarea programelor concertelor simfonice. Limitarea timpului alocat acestora, lipsa pauzei dintre parţile concertului, au determinat, absolut regretabil, excluderea creaţiilor simfonice româneşti. Nici unul dintre programele concertelor simfonice la care m-am referit nu a inclus creaţii din repertoriul simfonic sau concertant românesc!

Pe de altă parte, cei care intrăm periodic în sala de concert, cu siguranţă am observat modificarea structurii sociale a publicului meloman. S-au împuţinat persoanele în vârstă, pensionarii, cei care îşi permiteau a achita costul relativ modest al biletului de intrare sau al abonamentului; uneori acesta era moştenit pe parcursul a două sau chiar trei generaţii. Este de înţeles, în condiţiile pandemice actuale, ale distanţării aşa-zis sociale, când capacitatea sălilor poate fi folosită la capacităţi limitate, costul biletului de intrare a fost ridicat la un nivel pe care nu mulţi şi-l pot permite.

Evident, suntem bucuroşi - pe de altă parte - că, anevoie, viaţa muzicală revine spre normalitate!

Materialul a apărut anterior în revista  România Literară.