INTERVIU Cristian Mandeal, dirijor: „Trebuia să ai un sistem nervos solid să-i rezişti lui Celibidache“

Maestrul Cristian Mandeal descrie etapele pe care le-a parcurs pentru a conduce orchestre în 35 de ţări din lume şi încheie cu o constatare greu de combătut: „Sunt cel mai bun dirijor român de astăzi“.

Nu există nicio reţetă în trei paşi simpli pentru cei care vor s-ajungă, atunci când vor fi mari, Cristian Mandeal. E o singură treaptă, pe care o tot urci: muncă, muncă. Asta e concluzia împovărătoare a maestrului Cristian Mandeal (67 de ani), după mai mult, mult mai mult de 1.000 de concerte conduse pe 4 continente, în 24 de capitale şi în alte oraşe, după ce a urcat la pupitrul celor mai cunoscute orchestre din lume şi după ce a fost aplaudat de milioane de oameni. Dar „magicianul“ cu baghetă mai are multe de spus, nu e ca şi când talentul s-ar pensiona. Am parcurs, în compania dirijorală a maestrului Cristian Mandeal, un scurt, intermediar, concert de la pupitrul orchestrei de cameră a amintirilor sale.

„Weekend Adevărul“: Frumos aici, la dumneavoastră.
Cristian Mandeal: Din baghetă am făcut casa aceasta. Din vârf de băţ. Este rodul concertelor mele.

Vrem să vorbim despre viaţa dumneavoastră.
Eu cred că am trăit două vieţi. Una – înainte de Revoluţie, iar alta – după. Am mâncat de foame pâine mucegăită din coşul de gunoi, cu mucuri de ţigară aruncate peste, la fel de bine cum am făcut casa asta.

Să începem cu „prima“. De unde sunteţi de loc?
Din Rupea (n.r. – jud. Braşov).

Şi, în copilăria dumneavoastră, majoritari erau românii?
Da, populaţia majoritară era românească. Dar Ardealul a fost întotdeauna foarte amestecat şi au fost întotdeauna zone cu majorităţi ungureşti, româneşti sau săseşti. A fost întotdeauna trilingv. Bunica mea, spre exemplu, care e ardeleancă, vorbea cele trei limbi perfect. Şi orice fată dintr-o familie mai bună era educată trilingv, indiferent care-ar fi fost limba oficială. Saşii vorbeau perfect româneşte, iar românii de o anumită clasă vorbeau şi ungureşte, şi nemţeşte.

Cu coşuleţul şi la săsoaice, şi la românce
Nu exista, oare, o prăpastie între comunităţi?
Nu. Comunităţile erau foarte apropiate. Îmi aduc aminte din copilărie, eu fiind născut în ’46, din perioada pe care mi-am petrecut-o la Sighişoara, că sărbătoream Paştele de două ori. Erau şi Paştele catolic sau protestant, şi Paştele ortodox. Mergeam cu stropitul, care-i obicei ardelenesc, aici, în Regat, nu-l aveţi.

Aţi putea să ne explicaţi ce înseamnă „stropitul“?
Adică te duci şi stropeşti femeile cu o sticluţă de parfum. De obicei era o sticluţă de parfum foarte ieftin. Stropeai fetele şi le spuneai o urare: „Să creşti ca o floare!“. În schimb, primeai un ou roşu sau turtă dulce. Noi umblam cu coşuleţul atât la fetele săsoaice, cât şi la fetele românce. Atâta timp cât politica nu şi-a băgat coada, comunitatea a funcţio-nat foarte bine.

„Bunica a botezat jumătate de sat“
Aveaţi familie înstrărită? Importantă în comunitate?
Bunica mea a fost o ţărancă mai înstărită. Avea vreo 3,5 hectare de pământ, nu mare lucru. Şi avea o casă într-un sat numit Şinca Veche. Botezase jumătate de sat, de obicei ţigănia. Dar era fata unui notar. Străbunicul meu fusese notar în Braşov, făcea acte în trei limbi! În maghiară, care era limba oficială, în română şi-n germană.

V-a pricinuit greutăţi în comunism această origine?
Evident. Eu n-am fost făcut pionier decât mult mai târziu faţă de colegii mei de clasă, lucru care mă marginaliza. Şi, tot aşa, n-am fost făcut UTM-ist decât mai târziu. Bunica mea a fost dată afară din casa ei din Braşov şi lăsată cu două valize în curtea plină de zăpadă. A fost evacuată şi ne-am trezit cu ea la Sighişoara, la unicul ei copil care era tata. De altfel, bunica l-a crescut foarte greu pe tata, pentru că a fost văduvă de război.

Din Primul?
Da. Tatăl meu nu şi-a cunoscut tatăl. Bunicul a murit de gripă spaniolă când tata avea 2 ani. Sigur că bunica, deşi nu era sărmană, l-a crescut cu greu pe tata. Cu toate acestea, după război, a fost expropriată, i s-a luat tot pământul şi a fost dată afară. Ne-am trezit cu ea la Sighişoara.

Dar tatăl a fost pe front?
Da, trei ani şi jumătate. Deşi era copil de văduvă de război şi exista o lege care-l scutea. Cu toate acestea, a fost concentrat la o lună după ce a absolvit Medicina la Sibiu. Şi, după o lună de instrucţie, trimis în linia întâi în Rusia.

„Şi aşa m-am născut eu“
Până unde-a ajuns?
Până-n Caucaz. S-a întors până în România, a avut norocul să fie printre cei 35 de supravieţuitori ai unui regiment de vânători de munte de 700 de oameni. În drum, în retragere, a luat-o pe mama din Târgu-Neamţ, s-a căsătorit cu ea, a ajuns undeva, în inima Ardealului, a fost şi rănit, a fost readus pe front în Vest şi aşa m-am născut eu, la Rupea, unde tata a primit primul său post ca medic pe timp de pace. Medic de plasă (n.r. – unitate administrativă).

De care medic?
Generalist. Acolo am crescut până la 5 ani. Apoi ne-am mutat la Sighişoara, unde eu am făcut şcoală germană. Tata a considerat că singura avere pe care mi-o poate da este şcoala germană de care eram foarte aproape. Am făcut grădiniţa şi primii cinci ani de şcoală acolo. La 12 ani, ne-am mutat la Braşov.

„Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea“
Frumos la Sighişoara?
E un oraş de vis. Eu cred că eu un oraş ideal pentru copii şi pentru bătrâni. Nu e pentru un om activ, dar să te formezi acolo, să trăieşti povestea... Eu urcam, coboram în fiecare zi în vârful cetăţii, unde aveam şcoala, făceam treptele alea multe în fiecare zi, mă urcam pe zidurile alea pe care le ştiam piatră cu piatră. Am şi lucrat la restaurarea unui zid ca să fac un ban peste vară.

Păi, când? Că la 12 ani aţi plecat.
Când aveam 11 ani. Îmi dădeau 3 lei pe zi, domnule, tu ştii ce era asta? Habar n-ai! Eram cu colegii, era şi distracţie, era şi muncă, făceam şi-un ban. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea asta din Sighişoara.

Mergeaţi la biserici, la concerte?
Sigur că da. Mergeam la Catedrala Ortodoxă, care era jos, şi mai era biserica din Corneşti, la ieşirea din Sighişoara, în drum spre Târgu-Mureş, înainte să urci, se face pe stânga o bisericuţă. Concerte s-au ţinut întotdeauna. Acolo exista o orchestră aşa-numită semisimfonică, făcută din amatori şi care era condusă de primul meu profesor de muzică. Saşii cântau întotdeauna la instrumente, iar la şcoala germană fiecare serbare de sfârşit de an era condusă de fanfara şcolii, care era formată din elevii ultimilor ani de liceu. Se făcea defilare în josul oraşului, pe strada principală. Cu fuchsmajor (n.r. – maior conducător), care avea un băţ mare cu care bătea în pământ. Şi toţi saşii cântau la un instrument de suflat. Eu aveam un coleg de clasă care cânta la vioară, la pian, la trompetă, la orgă.

„În paralel cu muzica, am studiat tratate de medicină“

Cum aţi învăţat muzică?
Am învăţat la început de la tata. Seara, când îşi termina contravizita de la spital, de obicei se distra cântând la pian. El făcuse Liceul „Andrei Şaguna“ de la Braşov, unde fusese pianistul liceului. Eu cam cu asta dormeam. În loc de poveşti, cu muzicile tatei. Pe urmă a apărut, foarte târziu, la noi în casă, un pick-up. Aveam discuri de regulă ruseşti, dar pe care le-am tocit până când nu se mai puteau asculta. Apoi, am cumpărat din RDG un radio Staßfurt, cu lămpi, pe care-l am şi astăzi la Braşov.

La Braşov aţi rămas tot liceul.
Acolo am început la „Andrei Şaguna“ până în clasa a VIII-a, când am dat admiterea. Între timp făceam şi Şcoala de Muzică. Într-a VIII-a, am dat admiterea la nou-înfiinţatul Liceu de Muzică din Braşov. Tata ţinea morţiş să mă fac doctor. Aşa încât, ca să trec de la „Şaguna“ la Muzică a fost o întreagă tărăşenie. Tata a fost contra, dar, pentru că vedea totuşi că am acest microb în mine, m-a lăsat condiţionat: a trebuit să studiez, în paralel, şi tratate de medicină. Mă punea la examen, la sfârşitul fiecărui an şcolar: anatomie, fiziologie, biologie. „Îţi fac moftul, te duci la şcoala de muzică, dar înveţi frumuşel aici.“ Avea o vorbă: „Decât un muzicant mediocru, mai bine un doctor mediocru“.

Asta-i periculos!
A fi un doctor mediocru ar fi o tragedie. Oricum, asta a durat până prin clasa a XI-a, iar din momentul acela m-a ajutat necondiţionat până la sfârşitul studiilor. El tot timpul a sperat că o să mă convingă că nu merge. După care am dat admitere la Conservatorul din Bucureşti la Pian. Pe vremea aceea, Dirijat nu era. Eu aş fi vrut, dar nu exista facultate. Până în anul 5 inclusiv, am urmat Pianul, dar nu am absolvit, pentru că ar fi trebuit să intru în repartiţie trei ani. Când eu am intrat în anul 5 la Pian, s-a înfiinţat secţia de Dirijat. N-am vrut să renunţ la Pian, gândindu-mă că poate scap de repartiţie, dar n-am putut obţine o derogare. Aşa încât m-am hotărât să nu mă prezint la ultimul meu examen care, din întâmplare, era acompaniamentul.

O crampă profesională
Aici este o ironie? Acompaniamentul e uşor?
Era proba cel mai puţin importantă. Dar, oricum, la ultimul nu m-aş fi prezentat. Apoi, în loc să vin în toamnă şi să-mi dau examenul, am reuşit să-mi fac rost de un certificat medical prin care să reuşesc să scap în mod legal de obligativitatea de a da exmen.

Cum?
Ca şi astăzi, cu bani. Am plătit. „Eu am o crampă profesională.“ Acesta e un lucru care poate surveni în viaţa unui artist şi îl face inapt de a mai practica instrumentul. În loc de a mă prezenta la examen, m-am prezentat la admiterea de la cealaltă facultate, aşa încât am făcut 10 ani de studii, în lanţ. A doua facultate a durat 4 ani, dar am mai făcut un an de suprauniversitare, echivalentul masteratului.

„Apoi, am renunţat complet la micul dejun“
Dar, când aţi venit în Bucureşti, aţi stat în gazdă?
Am stat la cămin, domnule, ca fiecare student. Cu patru băieţi în cameră, mâncam la cantină, îmi vindeam cartela de la cantină ca să-mi fac bani de ţigări şi de teatru. Tata-mi dădea 500 de lei pe lună. 250 – cartela, 50 – căminul, 200 – de cheltuială. Dădeam lecţii particulare până ameţeam, mâncam de dimineaţa, ca să nu mă duc la cantină pentru un ceai cu bromură, o chiflă de 25 de bani şi-un lapte bătut. Apoi, am renunţat complet la micul dejun, obicei pe care l-am păstrat până astăzi. La prânz, mâncam la supliment, adică din farfuria folosită a unui coleg în care-mi mai puneau o lingură de cartofi cu apă. Făceam şi judo, eram singurul de la Conservator care făcea judo. Făceam înot, făceam bicicletă.

Absolventul supracalificat
După absolvire aţi fost repartizat la Râmnicu-Vâlcea, ca metodist la Casa de Cultură. Ce înseamnă asta?
Habar n-am, că n-am ajuns în viaţa mea acolo. Cum s-a întâmplat: în ultimul an, am dat concurs şi m-am angajat corepetitor la Operă. Eu eram absolvent de două facultăţi, eram şef de promoţie pe ţară şi, la absolvire, cei de la Ministerul Învăţământului n-aveau un post pentru mine, aşa că m-au dat la Ministeul Culturii: „Domnule, faceţi voi cu ăsta ce ştiţi“. Ăia atât au avut: un post de metodist. Se ocupau cu Cântarea României, cu Plosca de Aur, mai ştiu eu ce. La sfârşitul anului, m-am dus la directorul Operei: „De mine mai aveţi nevoie? Că am primit această repartiţie“. „Sigur că mai avem nevoie, stai liniştit.“ Peste trei săptămâni, am primit telefon că mi s-a schimbat repartiţia la Operă. Am mai stat încă doi ani acolo.

Oare cum ar fi evoluat cariera la Cântarea României?
Prost. Chiar dacă eram doar corepetitor la Operă, fiind acolo, stăteam în miezul lucrurilor. (dialogul este nepoliticos întrerupt de telefonul reporterului. Cristian Mandeal este neplăcut surprins de tonul de apel în stilul dance exhibiţionist al anilor ’90)

Cum au cenzurat comuniştii Requiemul lui Mozart

Aţi început ca dirijor la Filarmonica din Târgu-Mu-reş.
Prima mea repartiţie a fost la Târgu-Mureş. Se pare c-am avut suficient succes ca apoi să fiu invitat şi în alte oraşe şi, atunci când s-a eliberat un post la Târgu-Mureş, l-am luat.

Ştii cum ne bucuram pentru o ţigară Gauloises? Hehe! Tabac negru fără filtru, franţuzeşti. Cui de sicriu. Adevărate.

Cum se fac invitaţiile astea?
Primeşti, pur şi simplu, un telefon. Ministerul te repartiza la o filarmonică. Pe vremea aceea exista o subordonare foarte clară, ăia primeau un nume şi trebuiau să repartizeze, într-unul dintre concerte, pe pianistul cutare, pe violonistul cutare şi pe dirijorul cutare. Odată pe an, îmi ofereau un concert. Eu la Târgu-Mureş am avut cinci concerte până să mă angajez. Mă invitau cu concerte capcană: fiind deja acolo cu un program, venea secretarul muzical şi-mi spunea că pot să mai rămân o săptămână, să preiau şi următorul concert. „Poftiţi partitura, aveţi pian.“ Şi trebuia să dovedesc că sunt capabil să învăţ un program nou în faţa unei orchestre în câteva zile.

Aceeaşi simfonie, 100 de orchestre
E nevoie de mai multe zile să comunicaţi cu orchestra, nu?
Există diverse grade de cunoaştere. Toată lumea-şi cunoaşte lecţia. Ei îşi cunosc partiturile, eu îmi cunosc partitura, iar eu conduc un act muzical comun.

Pentru calitatea acestui concert contează felul în care reuşiţi să empatizaţi.
Exact. Cu alte cuvinte, arta dirijorului poate fi foarte sumar definită ca fiind arta comunicării. Este vorba despre o comunicare prin mijloace specifice, este adevărat. Dar bagheta nu sună. Atunci, prin gesturile tale, prin empatie, se comunică o serie de date specifice. Chiar dacă textul este comun, aceeaşi simfonie sună uşor diferit la 100 de orchestre. Există acel nescris pe care-l reprezintă partea umană, care se adaugă la partea obiectivă – partitura.

Apoi, aţi mers la Cluj.
Era un pas foarte mare înainte.

Nişte anonime
Mergeaţi şi în străinătate?
Înainte de ’89, foarte puţin. Singur am fost o dată la Liverpool, în ’88, şi o dată la Milano, în ’89. Altfel, am mers cu Filarmonica din Cluj în turnee. Dar cel mai mult eram trimis de Agenţia Română de Impresariat Artistic (ARIA) în toate statele din lagărul socia-list.

Şi, când vă întorceaţi, trebuia să explicaţi cuiva ce s-a întâmplat? Era un protocol?
Asta trebuie s-o spun cu mâna pe inimă: n-am fost niciodată racolat şi nu mi s-au făcut încercări de racolare.

Cum ar fi spus Grigore Vieru, sunteţi fericit că n-aţi cântat păunii.
Securist n-am fost, dosar am avut, în străinătate am mai fost. Nu pot să spun că am fost persecutat. Sunt departe de a mă considera un erou. N-am fost disident. Mi-am văzut de muzica mea. Am încercat să nu fac politică, să nu deranjez prea mult pentru a avea libertatea de a mă putea exprima. Ştiam că oricând mi se pot tăia aripile. Iar profesia mi-am practicat-o nestânjenit în limitele pe care le puteam primi atunci. Era atât: să n-am reclamaţii. La un moment dat, mi s-a luat viza pe un an. A venit securistul de la ARIA şi mi-a spus: „Domnule, îmi pare rău de dumneata, am primit nişte anonime, un an eşti în cercetare“. Şi securistul de la Ateneu m-a luat odată deoparte şi mi-a spus: „Nu mă pune să-ţi fac rău. Dar asta e meseria mea. Dacă dumneata ai un dosar de anonime, eu trebuie să le dau curs. Mai terminaţi cu bancurile!“. Aveam dosar, eram pus sub observaţie, mi se fabricau anonime, eram acuzat că fac propagandă religioasă pentru că făceam muzică de Wagner sau dirijam Requiem de Mozart sau de Verdi.

Am fost cu Valentin Gheorghiu la Belgrad, să reprezentăm România, şi am înjunghiat o conservă la mine în cameră, pentru că bani de restaurant nu aveam. 15 dolari pe zi aveam diurnă. Un dirijor de 15 dolari/concertul.

„Medalion vocal simfonic“
Deci a fost cenzură şi în domeniul dumneavoastră.
Oho! Păi, spre exemplu, la Cluj, am trăit momentul ridicol când, programând Requiemul de Mozart, a trebuit să apară pe afiş „Medalion vocal simfonic Wolfgang Amadeus Mozart“. Ca să nu scrie „Requiem“ pe afiş. Aşa se întâmpla. N-aveai voie să cânţi muzică de genul acesta. A fost o gaură foarte mare în repertoriul şi în nivelul orchestrei româneşti care abia de 20 de ani încoace are permisiunea de a cânta orice fel de tip de muzică. În copilăria mea, erau aşa-numiţi compozitori decadenţi. Debussy, Ravel. N-aveai voie să cânţi George Gershwin, n-aveai voie să cânţi Stravinski, care erau antipopulari. Sigur, simfoniile de Beethoven sau de Brahms puteau fi cântate. Dar să nu fie compozitori care frizau puţin limbajul atonal. Adică aveau un limbaj modern ce nu era înţeles pentru urechile „tătucului“. Păi, în ’30, timp de cinci ani, lui Şostakovici nu i s-a cântat o notă.

„Trebuia să ai un sistem nervos solid să-i rezişti lui Celibidache“

Cum v-aţi cunoscut cu Sergiu Celibidache?
Prima întâlnire a avut loc în ianuarie ’90, atunci când a venit Filarmonica din München la Bucureşti. M-am cunoscut cu Celibidache pe aeroport, când am fost să-l întâmpinăm. A fost pe pistă, ceea ce astăzi pare ireal. Celibidache, spre surprinderea mea, mă cunoştea după nume. După ce i-am spus cine sunt m-a luat de după umeri şi, patru zile, nu mi-a mai dat drumul. Numai n-am dormit cu el. Atunci m-a invitat să vin, spre toamnă, să studiez cu el la München. S-a ocupat de mine, într-adevăr, foarte intens.

Cum e?
Eu deja aveam 1.000 de concerte în spinare, nu mai eram un om care încerca să se autodefinească. Totuşi, mărturisesc că întâlnirea cu Celibidache mi-a adus foarte mult în plus, atât în nivelul de gândire, cât şi în nivelul tehnic.

Mai concret, ce v-a-nvăţat?
M-a învăţat nişte procedee profesionale care sunt mai eficiente pentru a fi înţeles. Pentru a comunica, trebuie să ai o tehnică desăvârşită. M-a învăţat elemente tehnice pe care eu nu le cunoşteam şi pe care el le aplica, într-adevăr, extraordinar. Celibidache avea o anumită tehnică pe care o transmitea tuturor elevilor lui. El lucra atunci cu o grupă de studenţi. Îi punea în semicerc pe toţi. Cu mine, însă, lucra individual. Nu mă punea în grup ca să nu mă compromită. Avea o natură caustică, ironică. Trebuia să ai un sistem nervos foarte solid ca să rezişti la tratamentul ăsta. Făcea băşcălie, practic, de fiecare. Bieţii oameni erau de multe ori ridicoli în faţa colegilor. M-a încurajat foarte mult Celibidache. În septembrie am fost la el ca student, iar în noiembrie am primit trei concerte cu filarmonica din München.

Şi cu Herbert von Karajan?
În 1980 am fost la el. Asta e o poveste foarte complicată. Eu, practic, am plecat ilegal la el. Am plecat la un festival în calitate de asistent-dirijor. În loc să mă întorc acasă, Erich Bergel a vorbit cu Karajan, să mă primească la el, la Filarmonica din Berlin. Am mers la Consulatul Românesc de la Berlin, am sunat la uşă, a ieşit o gorilă, am spus că sunt cetăţean român, că nu am viză şi că doresc o viză până la sfârşitul anului. Foarte politicos, mi-au semnat.

Şi când v-aţi întors n-au fost repercusiuni?
Nimeni nu mi-a zis un cuvânt. Pentru că m-am întors! Eram acasă. Dar acolo a fost destul de greu. Spre exemplu, mi-a trimis soţia 100 de pachete de Carpaţi ca să nu dau banii pe ţigări. Pe tren!

„M-a pus la zid şi mi-a pus mitraliera în piept“

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Am stat închis în Ateneu. În 22 am fost în piaţă, cu fata mea pe umeri. Am asistat la fuga lui Ceauşescu. Ieşisem să-mi iau o pâine şi m-am trezi cu TAB-urile pe strada Ştirbei Vodă. Am văzut toate discursurile, iar noaptea m-am dus la Ateneu. Până în 24 de dimineaţă am stat închis acolo. Am reuşit să ies din Ateneu, unde era să fiu împuşcat.

Cum aşa?
M-a prins un soldat, m-a pus la zid şi mi-a pus mitraliera în piept. Scurt. Era mai speriat decât mine ăla. Eu am ieşit pe la intrarea artiştilor, pentru că în faţa Ateneului ardea Biblioteca, Athénée Palace era ciur, Palatul Regal era ciur. M-am trezit cu pistolul mitralieră în piept. M-a lăsat, până la urmă, să mă întorc în Ateneu. 

Dar aveaţi arme?
S-au distribuit doar în faţa Ateneului, între coloane. În iarbă, acolo, stătea unul cu mitraliera în mână şi trăgea către Palat. Eu am deschis uşa principală şi am spus: „Haideţi înăuntru!“ „Aveţi arme?“ „N-avem.“ „Nu intrăm.“ Dacă n-aveam arme nu eram interesanţi. Totuşi, în Ateneu a intrat un singur glonţ rătăcit. Pe lângă era iadul! Eu am văzut o scenă de kamikaze. La Athénée Palace am văzut cum cei dintr-un TAB trăgeau ca nebunii într-o Dacie care se îndepta spre ei. Au făcut Dacia „zbong!“. Am martori.

Cum aţi ajuns director artistic al Filarmonicii „George Enescu“ din Bucureşti?
După Revoluţie, un timp, a condus-o sindicatul. Apoi, Pleşu l-a desemnat pe Dan Grigore să preia direcţiunea. Din februarie ’90 până în mai a fost Dan Grigore. După aceea, din mai şi până în februarie ’91 au condus sindicatul şi directoarea economică. Asta a fost până când Ministerul mi-a spus: „Ori preiei dumneata, ori aducem domn străin“. 

Aţi călătorit foarte mult. Nu v-a tentat să rămâneţi?
Mărturisesc că nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc dacă mă întorc sau nu. M-am întors pentru că am făcut, până la urmă, o alegere. Nu izvorâtă din impuls, ci din raţiune. Eu am ales să mă întorc acasă. Să fiu sincer, eu aveam ceva de pierdut. Eram dirijor la Filarmonica din Cluj. Cine-mi garanta mie vreodată că, în Berlin, cineva o să fie interesat de mine? Prietenii îmi spuneau: „Stai liniştit aici, îţi fac rost de lecţii de pian, de armonie, te descurci“. „Dar îmi faci rost şi de o orchestră?“ Dirijor la Cluj sau profesor la Berlin? Dirijor la Cluj. Apoi, ţineam foarte mult la familia mea, iar ideea de a nu o vedea mai mulţi ani mă înspăimânta. Nu puteam să mă bazez pe norocul pe care l-aş putea avea. Norocul nu e o garanţie. În cele din urmă, criteriul profesional m-a determinat să iau o hotărâre.

„Sunt cel mai bun dirijor român de astăzi“

35 de ţări, 24 de capitale.
E corect. E o parte frumoasă a meseriei mele.

Unde-i mai frumos?
În Anglia. Mai mult decât în Germania. În Marea Britanie m-am simţit cel mai bine. Şi la Manchester, şi la Londra, şi la Edinburgh, şi la Birmingham, şi la Glasgow. La Manchester cu precădere, pentru că acolo merg de 15 ani. În Anglia am avut cea mai mare capacitate de comunicare cu orchestrele. Sunt mai deschişi englezii.

Cine-i cel mai bun dirijor român de astăzi?
Eu.

Sunteţi acum la Orchestra Naţională de Tineret.
Orchestra asta nu există ca instituţie decât în măsura în care dă concerte, atunci când veşnic se realcătuieşte. Fiecare nou program înseamnă o realcătuire a orchestrei. Ea nu are un sediu, nu are o personalitate juridică. A făcut-o în 2008, la Sinaia, Marin Cazacu, un extraordinar violoncelist. Noi ne-am propus să creăm în România un nou model. Pentru că, în România, cultura de orchestră e foarte slabă, nivelul orchestrelor e slab. Cu mici excepţii.

De ce?
Pentru că există mentalitatea foarte greşită că instrumentiştii de orchestră sunt oameni care au eşuat. Aşa se consideră ei. Şi cam toţi pornesc cu mentalitatea că orchestra este o corvoadă, un colac de salvare în lipsa a ceva mai bun. Noi am încercat să creăm o orchestră cu oameni tineri, care nu au prejudecăţi, cu oameni care încearcă să absoarbă ca un burete. În plus, e o orchestră selectată, nu prea avem puncte slabe din punctul ăsta de vedere.

„Mă lua cu leşin după concert“
V-aţi uitat la Rafael Nadal? Dumneavoastră aveţi un ritual înainte de un concert?
Când eram mai tânăr, aveam câteva exerciţii pentru a-mi întări capacitatea de concentrare, dar treaba asta s-a antrenat. În momentul în care am păşit pe scenă, sunt acolo, am terminat cu orice. În perioada de la Cluj, din cauza unei hipoglicemii, mă lua cu leşin după concert. M-a învăţat un doctor să iau un sirop concentrat, înaintea părţii a doua, astfel încât să am rezerva de zahăr făcută. Trăirea mea pe scenă este un lucru care a devenit atât de normal, deşi e mereu o sărbătoare când păşeşti pe scenă, pentru că păşeşti pe alt tărâm, pe altă planetă. Mă simt în largul meu şi fericit.

„Apropiaţi-vă de muzică fără teamă!“
Unde vă pot vedea admiratorii dumneavoastră?
Chiar în această vineri, la Radio, şi marţi, 16 iulie, la Ateneu.

În încheiere, maestre Cristian Mandeal, aveţi un cuvânt pentru cititorii noştri?
Aoleu! Să se apropie fără teamă de muzică, să nu o respingă apriori. Apropierea de muzică mi se pare un lucru esenţial pentru orice om şi este un lucru la îndemâna oricărui om. Nu cere niciun fel de pregătire prealabilă, doar o disponibilitate. Nu ai nevoie de nimic. Decât să te aşezi pe un scaun. Să încerce să scape de prejudecăţile conform cărora, pentru a asculta muzica aşa-zisă grea, ai nevoie şi de o cultură specifică.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.