Cântarea Mons-ului, în manieră suprarealistă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Expoziţia de fotografie „Marcel-G. Lefrancq. Suprarealismul cotidianului“, vernisată în acest weekend la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), prezintă 60 de lucrări ale unui artist valon mai puţin cunoscut, asociat în perioada interbelică mişcării suprarealiste belgiene. Din ele rezultă un Mons – oraşul fotografiat cu predilecţie de Lefrancq – crepuscular, apropiat mai degrabă de romantism decât de suprarealismul propriu-zis.

Noua colaborare dintre Muzeul Naţional de Artă şi Delegaţia Wallonie-Bruxelles la Bucureşti urmează altor manifestări similare, datorate celor două instituţii, care au avut loc aici pe parcursul ultimului deceniu şi care s-au dovedit excepţionale. Printre ele, expoziţia de fotografie Léonard Misonne (un artist genial, evident nu prea a atras atenţia atunci publicului nostru) din 2005 sau expoziţia „Fidelitatea imaginilor. René Magritte şi fotografia“, din 2009.

Există aşadar toate premisele ca noua expoziţie – deschisă în Sălile Kretzulescu ale MNAR până pe 18 ianuarie 2015 – să capteze interesul adevăraţilor iubitori de artă (fotografică, dar şi în sens larg) bucureşteni. Să nu uităm că mişcarea suprarealistă belgiană din interbelic a fost una dintre cele mai puternice pe plan european, dacă ne gândim numai la artişti ca genialii René Magritte şi Paul Delvaux (tată, la rândul său, al unui cineast important, André Delvaux, şi el cu predilecţie spre fantastic şi bizar).

Născut şi crescut în Hainaut

De data aceasta, nu mai avem însă de-a face cu gruparea suprarealistă centrală de la Bruxelles, mult mai puternică şi prestigioasă, ci cu aşa-numita grupare surrealistă „Rupture“, transformată ulterior în „Grupul suprarealist din Hainaut“ (regiune a Valoniei), şi mai târziu în „Haute Nuit“, toate bazate în oraşul valon Mons. Acestei grupări i s-a asociat în anii ’30 tânărul Marcel-G. Lefrancq (1916-1974), fiu al Mons-ului, artist fotograf cu o operă, se dovedeşte acum, mai complexă însă decât simpla etichetă a apartenenţei la un curent artistic.

Cele 60 de fotografii prezentate în actuala expoziţie de la MNAR, organizată în cadrul Programului de cooperare între Wallonie-Bruxelles International şi România, provin în întregime din colecţia prestigiosului Muzeu al Fotografiei din Charleroi, Belgia. De altfel, curatorul expoziţiei – prezent şi la recentul vernisaj – este dl Xavier Canonne, director al Muzeului Fotografiei din Charleroi, acelaşi cu cel al excelentei expoziţii Misonne despre care vorbeam.

El este cel care, împreună cu fiul artistului, Michel Lefrancq (la rândul său fotograf), a inventariat şi selecţionat imensa arhivă rămasă de la Lefrancq şi păstrată scrupulos de descendentul său, scoţând la lumină o adevărată comoară neştiută. Artistul a publicat puţin în timpul vieţii, astfel încât majoritatea clişeelor erau inedite la momentul expoziţiei belgiene.

Un oraş imaginar

Titlul expoziţiei induce privitorului, drept cheie de lectură, asocierea lui Lefrancq cu suprarealismul, dar cel puţin lucrările din prima sală de expunere, din etapa iniţială de creaţie a artistului (anii ’30), sunt departe de a fi tipic suprarealiste. Ele prezintă un Mons crepuscular şi nocturn, fotografiat în compoziţii create pe principiul clarobscurului, cu siluete lungiforme care produc senzaţii angoasante. Chiar şi lumina peisajelor hibernale de zi este în contre-jour, palidă şi scăzută, de parcă ochiul din spatele obiectivului s-ar teme să fie rănit de o (prea multă) adevărată lumină.

Este o atitudine mai degrabă aparţinând romantismului (cel nocturn, german, tenebros, adică cel adevărat), dacă ne referim strict la tehnică a peisajului. După cum se ştie, grosso modo, suprarealismul este solar, diurn, mediteranean (Dali, Magritte, Ernst), spre deosebire de romantismul de tip german – lunar/selenar, nocturn, septentrional. Aşadar, aceste lucrări ale lui Lefrancq ar putea fi considerate mai degrabă o trădare a suprarealismului „pur şi dur“.

O etapă goyescă

„Suprarealismul cotidianului“ se intitulează expoziţia, şi această abordare a realităţii banale, familiare, prin intermediul conceptului bretonian este vizibilă mai degrabă în lucrări precum „L’ennemi“ / “Duşmanul“ (celebră în epocă), în care Lefrancq fotografiază la dimensiuni hiperbolizate un păianjen şi umbra sa. A doua secţiune a expoziţiei prezintă, însă, lucrări mai conforme tehnicilor suprarealiste, o dată ce prăbuşirea Europei şi scufundarea ei în barbaria războiului par să-l ducă pe artist spre un limbaj mai abstract.

Avem astfel diverse colaje suprarealiste sau imagini fotografice care vorbesc prin sine şi prin titlul lor („Muerta absoluta“ sau „Éloge du carnage“ / „Elogiu măcelului“ devin, astfel, cunoscute în primii ani de după încheierea “carnagiului“). Tot din acea vreme, „Sans titre“ / „Fără titlu“ este imaginea unui tun abandonat şi prăbuşit în iarbă, care nu mai necesită niciun fel de explicitare prin cuvinte. În sfârşit, „La dialectique“ / „Dialectica“, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale artistului, este un colaj pur surrealist care lipeşte imaginea unei zeiţe antice decapitate peste un câmp răvăşit de bombardamente.

Un artist multilateral

Lucrările de acest tip nu epuizează însă restul expoziţiei. Mai avem un Lefrancq atent la manifestările banale ale existenţei, care imortalizează copii jucându-se cu mingea sau diverse chermeze populare, sau un Lefrancq care, ca orice artist care se respectă, se exersează ca portretist sau ca autor de nuduri sofisticate.

În sfârşit, ca toţi avangardiştii, Lefrancq este fascinat de progresul tehnologic, de mecanizarea existenţei şi a peisajului, mărturie stând lucrarea intitulată „Et puis vint un âge de l’acier“ / „Apoi a venit epoca oţelului“, despre un turn uriaş prezentat la o Expoziţie Universală bruxelleză. Per total, un artist fotograf complex, imposibil de redus la o constantă.

Notă: tot la Muzeul Naţional de Artă, este ultima zi de vizitare a expoziţiei „De la Şcoala de Belle-Arte la Academia de Arte Frumoase. Artişti la Bucureşti între 1864-1948“, deschisă la parterul Galeriei Naţionale, care prezintă lucrări importante semnate de Th. Aman, Constantin Brâncuşi, Dimitrie Paciurea, Ştefan Luchian, Ioan Andreescu, Gh. Petraşcu, Iosif Iser, Fr. Şirato, Corneliu Baba, Lucian Grigorescu, Victor Brauner şi mulţi alţii.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite