Aici şi acum, cu subiectivitate despre Falstaff

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ştefan Ignat, în „Falstaff”, la Opera Naţională Bucureşti
Ştefan Ignat, în „Falstaff”, la Opera Naţională Bucureşti

Am fost la premieră la Falstaff, cea mai recentă producţie a Operei Naţionale Bucureşti. Voiam oricum să scriu despre acest nou statement al instituţiei faţă de ceea ce ar trebui să fie spectacolul de operă în ziua de azi, aici şi acum.

Aş fi făcut-o mai devreme dar, aşa cum nu o fac de obicei, aflarea faptului că anumiţi oameni a căror probitate profesională şi estetică o stimez au plecat indignaţi la pauză, m-a făcut să îmi pun şi mai mult problema măsurii în care este util să ne raportăm la context atunci când judecăm un act artistic.

Problema este vastă şi de oriunde am porni abordarea, ajungem vrând-nevrând la subiectivism. 

Falstaff este ultimul opus verdian, iar scriitura vizionară a operei impresionează şi astăzi prin multitudinea de idei prin care Verdi si Boito, compozitor şi libretist au reuşit să le pună împreună sub semnul unei sclipitoare inteligenţe comune, cu o forţă şi impetuozitate specifice anilor de tinereţe, dar cu un rafinament şi o artă a dozajului proprii unor îndelungate experienţe.

De aceea, acest titlu reprezintă o piatră de încercare pentru orice teatru de operă din lume. Partitura este – la propriu – foarte dificilă, iar dinamica spectacolului cere o ţinută profesională foarte ridicată la nivel de ansamblu, ceea ce face ca proiectul să nu fie niciunde uşor de abordat. La aceste date obiective se adaugă şi curajul direcţiei operei bucureştene de a propune o versiune cu totul nouă, dând credit viziunii regizorale a lui Graham Vick, un nume care iată onorează spaţiul cultural bucureştean după o carieră internaţională remarcabilă, cu solide repere în evoluţia genului din Marea Britanie.

Echipa creativă a producţiei este din nou străină, iar lucrul acesta cred că în timp va modifica în mod pozitiv pragul de aşteptare a publicului faţă de acest gen al cărui viitor stă în propria putere de adaptare la viteza de circulaţie a informaţiilor. Astfel, forţele proprii nu vor întârzia să se alinieze unor criterii profesionale bazate într-o măsură tot mai mare doar pe competitivitate.

Acestea fiind scrise, voi continua cu sfârşitul şi anume cu evidenţa faptului că mi-a plăcut spectacolul. Deşi am avut şansa de a vedea acum doi ani Falstaff-ul Operei din Viena şi fragmente pe canalul de televiziune Mezzo, nu am avut reflexul de a mă raporta la baza nu tocmai îngustă a formaţiei mele de muzicolog, la tot ceea ce am citit şi ascultat de-a lungul timpului despre acest opus şi creatorii lui.

În mod subiectiv, cu siguranţă şi din cauza faptului că nu mai pot fi insensibilă la dimensiunea managerială care apasă enorm asupra poveştii nevăzute din spatele scenei fiecărui spectacol sau concert, mai ales la operă, am privit producţia eliberată de dorinţa comparaţiei, mai degrabă deschisă către modul în care cheia spectacolului reuşea sau nu să fie coerentă şi să creeze un univers estetic care să atragă publicul de azi în interiorul său.

Nu ştiu ce cred alţii, dar eu simt că privitor la publicul de operă şi prin extensie şi la cel al genului simfonic şi cameral, ne aflăm în plină tranziţie. Atât biologic, cât şi cultural, un tip de public dispare şi un altul sperăm să se înfiripe. Evoluţia nu este deloc liniară, iar deznodământul îl consider încă greu de prevăzut. Nevoia socială de artă, de cultură în general, trebuie să o asociem altor resorturi decât cele în care s-au format generaţiile mileniului trecut.

În texte ca acesta, există reflexul de a scoate în evidenţă ceea ce consideri a fi o nereuşită sau o întâlnire ratată cu propriul prag de aşteptare, pentru a arăta că, totuşi, te pricepi. Că poţi demonta resorturile unui spectacol de operă impresionând, convingând chiar cititorul că… ştii ce spui.

Numai că tocmai Falstaff - cu un Ştefan Ignat care te ia cu sine în haina personajului – ne învaţă că cei convinşi, adesea se pot păcăli, iar cei care le-au format opinia pot fi şi ei la rândul lor fie prinşi în eroare, fie pur şi simplu subiectivi. Eu mă bucur că încă mai avem personalităţi care să aibă cuprinderea şi profunzimea de a demola cu argumente acest spectacol. Chiar dacă acum nu ne dăm seama, cred că discursul lor ne va lipsi tuturor atunci când nu va mai fi.

image

Mă bucur şi de faptul că alături de inerente neîmpliniri, mai mult de nuanţă, am plecat de la operă cu o senzaţie de bună dispoziţie, amplificată în mod subiectiv desigur şi de faptul că fetiţelor mele de 10 şi respectiv 7 ani le-a plăcut spectacolul fără rezerve.

Mergeţi la Falstaff la Opera Naţională Bucureşti. Cu siguranţă nu veţi pleca tăcuţi şi îngânduraţi…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite