O ţară fără muzică?

Înainte de a exista Festivalul, a fost Muzicianul. Complet, în aproape toate ipostazele posibile: compozitor, virtuoz al viorii, dirijor, profesor – strălucitor în toate – mai puţin muzicolog (deşi era un expert în muzica lui Bach) sau critic. Dar mai ales un motor al vieţii muzicale româneşti. Îndrăgostit de muzica lui Wagner, organizează şi dirijează actul 3 din Parsifal la Ateneul Român în 1915, continuând pasiunea lui Wachmann, şi tot atunci dirijează şi Simfonia a IX-a de Beethoven, pentru că, nu-i aşa?, dacă o ţară nu are o orchestră simfonică ce poate reda decent ultima simfonie a lui Beethoven, atunci ţara aceea nu e destul de civilizată.


Pablo Casals, George Enescu, George Georgescu

O ţară fără muzică, sau… cu  foarte puţină. Astfel că, în 1913, George Enescu înfiinţa un concurs de compoziţie căruia îi împrumuta numele (dar şi finanţele: donaţia sa de 27.000 de lei de atunci înseamnă acum aproape 145.000 €). Azi ar putea părea o trufie.  Atunci, demersul său nu era deloc văzut aşa, pentru că Enescu era consacrat încă din tinereţe ca muzicianul absolut al României. Şi concursul său a consacrat: Mihail Jora (1915), Alfred Alessandrescu (1916), Mihail Andricu (1924), Theodor Rogalski (1926), Sabin Drăgoi (1928), Dinu Lipatti (1934), Constantin Silvestri (1935), Paul Constantinescu (1938) sunt doar câţiva dintre câştigătorii care au confirmat. Era o vreme când se credea că nu poţi fi un dirijor bun dacă nu eşti şi compozitor.

Un interbelic în care cultura românească recupera frenetic distanţa faţă de Occident. Inclusiv prin stagiunile de la Ateneu, când prezenţele unor Claudio Arrau sau Arthur Rubinstein ajunseseră să se banalizeze. Aşa a fost atunci, în vremea când nu era Festival. Stagiuni în care pleiada de invitaţi îl făcea pe Mihail Sebastian să noteze în Jurnalul său:

Repertoriul Filarmonicii – unde continui să mă duc regulat – îl cunosc acum în întregime. După trei ani de frecvenţă nici nu e de mirare. Doar Variaţiile Goldberg cântate acum două săptămâni de Kempff au fost pentru mine un eveniment.

Iar pe criticul muzical Virgil Gheorghiu să scrie într-o analiză a stagiunii 1936-37 a Filarmonicii o enormitate:

Datorită unei scrupuloase selecţii, direcţia Filarmonicei a oferit audiţii incomparabile publicului de Joi seara; mediocrităţile n’au mai ocupat afişele. Serkin a disparut, bunăoară.

Arrau, Serkin, Kempff. Cei trei au plecat de pe scena vieţii în acelaşi an, 1991, provocând un titlu emoţionant pe coperta revistei Diapason: Adieux au poètes. „Mediocrul” e cel din mijloc.

Din păcate, aveam să le spunem „Adio” mult mai devreme, odată cu stalinizarea României. În 1946 avea loc ultima ediţie a Concursului de compoziţie (pe care avea să-l câştige Gheorghe Dumitrescu). Şi tot în acel an, Enescu părăseşte definitiv România.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.