SPECIAL De-a ce se mai joacă oamenii mari: era board games. „Aş dori jocul «Game of Thrones» pentru băiatul meu. E la puşcărie“

SPECIAL De-a ce se mai joacă oamenii mari: era board games. „Aş dori jocul «Game of Thrones» pentru băiatul meu. E la puşcărie“

Planşa de joc al board-game-ului „Game of Thrones“, foarte popular printre pasionaţii de jocouri de strategie

Jocurile de altădată „Nu te supăra, frate“, „Dacii şi romanii“, „Bunul gospodar“, de care-şi aminteşte generaţia care a copilărit înainte de ’90, au fost înlocuite, de tinerii de azi, cu altele mult mai complexe şi mai distractive – „Catan“, „Carcassone“ sau „Game of Thrones“. Ei sunt pasionaţii de board games, care, în contextul unei lumi tot mai digitalizate, găsesc distracţia şi relaxarea în jurul unei mese reale de joc.

Într-o superbă zi de primăvară, când mai toată lumea din Bucureşti se bucura de vremea de afară, eu mi-am petrecut mare parte din după-amiază în subsolul unei cafenele, încercând să-mi dau seama dacă unul dintre prietenii mei e mafiot sau poliţist. La masa alăturată, o gaşcă de patru tineri încerca să salveze planeta de pandemiile care au împânzit continentele şi care puneau în pericol vieţile oamenilor. În colţul încăperii, lângă uşa de la intrare, un băiat cu un tricou cu Batman se ridicase deasupra mesei acoperite de ceea ce-mi părea a fi viaţa din Mordor şi-i spunea cu înverşunare amicului său: „Voi face tot ce pot eu ca tu să nu câştigi! Cine e alături de mine?“. Imediat după ce a trecut noaptea şi s-a făcut zi, tocmai când voiam să-l demasc pe prietenul suspect de crime, am aflat că am fost ucisă. Criminalul era chiar el!

Câtă vreme am stat pe margine privind neputincioasă la prietenii care se sabotau în continuare în clasicul joc „Mafia“, cafeneaua se umpluse de tineri adunaţi în jurul unor planşe şi cartoane ilustrate cu teritorii, pe care ţopăiau pioni, soldaţi şi monştri în miniatură, altele erau acoperite de case şi poduri care se înmulţeau în funcţie de cum dictau zarurile şi de alte reguli mai complicate. Unii priveau nehotărâţi la biblioteca din încăpere, plină cu jocuri din care nu lipsea „Nu te supăra, frate“ şi nici „World of Warcraft“. Spiritele începeau să se aprindă tot mai mult. Cafeneaua arăta ca un parc de distracţii între patru pereţi, în care uitai complet de vremea frumoasă de-afară.

Care-i treaba cu jocurile de societate
Board games, adică jocurile de societate moderne, sunt un fenomen social care a tot crescut în ultimii ani şi în România. Pare un paradox. Deşi viaţa socială s-a mutat în bună măsură pe Facebook, noile magazine şi cafenele încurajează interacţiunea faţă-n faţă, prin intermediul unor jocuri precum „Catan“, „Carcassone“, „Dixit“ sau „Game of Thrones“. Jocurile nu mai seamănă cu tablele de joc de care-şi amintesc cei care au copilărit în anii ’80 şi ’90, ca „Nu te supăra, frate!“, „Piticot“ sau „Bunul Gospodar“, în care pur şi simplu aruncai cu zarul şi tabla te ducea mai departe. Sunt mult mai complexe şi mai variate. Oamenii sunt provocaţi să-şi folosească imaginaţia sau, în unele cazuri, calităţile de negociator, de strateg şi de întreprinzător. Ca-n viaţă.

Adevăraţii jucători se întâlnesc periodic într-o pensiune câteva zile şi se joacă de dimineaţa până seara  Foto: boardgame-blog.ro

Şi, oricât de mult ne-ar plăcea gustul victoriei de la final – care poate veni după ore grele de joc –, acţiunea cu adevărat interesantă se petrece mai degrabă în jurul mesei decât pe tablă, în timp ce jucătorii fac şi dezbină alianţe, practică diplomaţia sau pun la cale sângeroase vendete. Jocurile de societate înseamnă mai mult decât simpla distracţie de a muta nişte soldăţei de plastic pe o hartă. Ne arată feţele ascunse ale oamenilor de lângă noi. Ne învaţă lecţii utile despre rivalitate, tensiune, despre socializare. Despre cum să depăşim o înfrângere. Ne îndeamnă să ne aşezăm la o masă cu prietenii, să interacţionăm unii cu alţii şi să mai plecăm din faţa monitorului. Dar, mai important decât toate acestea, e că ele ne reamintesc cum să ne jucăm.

Am încercat să cunoaştem îndeaproape lumea pasionaţilor de board games. Pentru Andrei Novac şi Ioana Mocanu, de pildă, a devenit o afacere profitabilă. Costin Manolescu a făcut din tablele de joc o molipsitoare şi costisitoare pasiune, de care nu se gândeşte să se descotorosească. Încă. Iar pentru Bülent Duagi, jucător amator, dar cu armele mereu bine-pregătite, a devenit o modalitate foarte bună de a învăţa mai multe despre oameni. Vă invit să-i cunoaşteţi. S-ar putea să vreţi să vă jucaţi cu ei.

Jocurile sunt, de regulă, finanţate de oameni
„Fenomenul“ board games, foarte popular în Occident, adună anual mii de fani la târguri, campionate şi expoziţii. Există peste 60.000 de jocuri unicat în lume şi numărul lor e în creştere. Un studiu publicat de publicaţia britanică „The Guardian“ arată că, între 2010 şi 2014, achiziţiile de astfel de jocuri au crescut, în fiecare an, cu 25%-40%. Multe din jocurile care apar sunt finanţate chiar de „boardgamerii“ pasionaţi. Unii sunt exagerat de pasionaţi. Un exemplu: platforma renumită Kickstarter – unde oamenii care nu dispun de banii necesari pentru a duce la bun sfârşit anumite proiecte le pot înscrie pentru a obţine finanţare din partea celor din mediul online – a fost luată cu asalt, în 2015, de jucătorii care voiau să sprijine jocul de cărţi „Exploding Kittens“, conceput de unul dintre cei mai mari designeri de joc din lume, Elan Lee. Cei 10.000 de dolari necesari pentru implementarea jocului au fost strânşi în doar opt minute, doar că oamenii nu s-au oprit din donat. În trei săptămâni, s-au strâns 8,78 milioane de dolari. Peste 200.000 de oameni au plătit pentru a se juca cu nişte pisici care explodează. „Exploding Kittens“ este al patrulea cel mai finanţat proiect de pe Kickstarter de până acum.

În România, mişcarea a început să se extindă timid în urmă cu câţiva ani. Nu există, în prezent, date adunate de la toţi comercianţii despre vânzările de board games. În 2013, potrivit unei statistici realizate de un singur magazin online, s-au vândut peste 3.000 de jocuri de societate. În rest, ce vedem cu ochii: în oraşele mari s-au înmulţit magazinele şi sălile de joacă, au luat amploare competiţiile naţionale de board games şi, dacă ne uităm bine, cam orice cafenea chic are, într-un colţ, şi câteva jocuri în caz că apar doritori.

„Aş dori jocul «Game of Thrones» pentru băiatul meu. E la puşcărie“

Când a împlinit 24 de ani, Ioana Mocanu se juca „Game of Thrones“ cu prietenii. Era o atmosferă frumoasă, caldă, cu râsete, ca între prieteni. A făcut acest exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi să aibă un loc special, cât de mic, chiar şi o garsonieră!, unde oamenii să se strângă, să se joace şi să se simtă aşa de bine cum era la ea acasă atunci? Ioana a văzut că există un interes pentru jocurile de societate şi din visul ăsta cu ochii deschişi a ieşit prima ei afacere: Creative Board Gaming (CBG) – o sală de board games din Bucureşti. „Scopul era să-i familiarizăm pe oameni cu noile jocuri de societate. Iar ideea unui spaţiu primitor, în care ei pot veni şi se pot juca înainte să le cumpere – pentru că unele sunt foarte costisitoare –, mi se părea o soluţie de bun simţ. Practic, noi, împreună cu alţi pasionaţi, am format încet piaţa de jucători“, spune Ioana despre începuturile epocii board games în România. Nu e o afacere foarte bănoasă, spune Ioana, „dar poţi trăi decent“.

Costin Manolescu (foto) e şi el unul dintre promotorii mişcării board games de la noi. Lucrează ca programator şi are acasă, în bibliotecă, pe sub pat şi în orice colţişor pe care-l mai găseşte liber, peste 260 de jocuri. E un colecţionar încă modest, spune el, pentru că sunt alţii mult mai înfocaţi, care au adunat până la 1.000 de jocuri. La el găseşti de la „Fotbalul cu nasturi“, „Privatizarea“, „Dacii şi romanii“, board game-urile noastre apărute în perioada comunistă, până la „The Gallerist“, unul dintre cele mai recente jocuri de strategie, apărut în 2015.

Jocul de colecţie de 30.000 de lei
„Acesta a devenit jocul meu suprem: colecţionarea lor. Sunt cel puţin 30-40 de jocuri pe care încă nu le-am deschis şi nu ştiu când o să apuc. Mereu apar altele şi altele şi trebuie să fiu permanent la curent cu noutăţile“, spune Costin pentru „Weekend Adevărul“. La început, i-a fost teamă să deschidă site-urile de jocuri şi să înceapă comenzile. Ştie că, atunci când îl pasionează ceva foarte mult, exagerează. Aşa s-a şi întâmplat. Se enumeră şi el printre finanţatorii jocului „Exploding Kittens“, iar un alt joc de cărţi, „Magic: The Gathering“, apărut în ’93, i-a creat o „mică“ dependenţă. Jocul e aşa: participanţii trebuie să strângă mai multe tipuri de cărţi, care reprezintă personaje şi creaturi fantastice cu puteri magice. Cu ajutorul lor, au loc adevărate „războaie“ la mesele de joc. O dată la trei luni, apar alte seturi de cărţi cu care aceştia pot juca, aşa că, până în prezent, există mii de variante. Costin a început să le colecţioneze în urmă cu cinci ani şi are, până acum, 12.000 de cărţi. 5 clasoare pline. Şi numai jocul ăsta l-a costat, spune el, 30.000 de lei. Da, da, 30.000 de lei. Noi!

Primul blog românesc de board games
Pasiunea asta l-a prins în facultate, când un coleg de cămin a venit cu nişte jocuri şi, de-atunci, fiecare prieten ştia ce să-i ofere de ziua lui. În 2009, s-a gândit împreună cu Viorel Voican că şi-ar mări gaşca pasionaţilor de board games, dar cum? Au lansat primul blog românesc dedicat exclusiv jocurilor de societate, www.boardgames-blog.ro. „Voiam să cunoaştem şi alţi gameri, ca noi, şi simţeam că lipseşte o comunitate care să ne unească“, spune Costin. Cei doi au început să scrie despre jocuri, le-au tradus regulamentele în limba română, au organizat săptămânal seri de joacă şi a funcţionat. Gaşca lor s-a mărit. Se întâlnesc – un grup de 50 de oameni, alteori mai mulţi – de câteva ori pe an, pentru 4-5 zile, într-un loc „neapărat liniştit“, „cu mese multe şi lumină bună“, şi asta fac: se joacă de dimineaţa până seara.

Vestea blogului lor s-a răspândit, dar uneori oamenii îi contactau şi cu alte probleme. „Odată, colegul meu Viorel a fost sunat de o femeie care voia să cumpere jocul «Game of Thrones» pentru copilul ei. «Doamnă, noi nu comercializăm jocuri, dar îl găsiţi cam la orice magazin de board games», i-a spus Viorel. «Ştiţi, dar am o mică problemă, poate mă puteţi ajuta... Nu ştiu cum să i-l trimit. Băiatul meu e la puşcărie. Oare merge prin curierat?». Băiatul ei voia GoT şi nu oricum, în limba engleză!, ca să se joace cu băieţii la închisoare“, îşi aminteşte Costin de un moment haios, dar n-a aflat dacă băiatul şi-a primit jocul preferat.

Se acordă „Oscarul“ românesc pentru cel mai bun joc
Pe lângă blog, Costin jurizează, împreună cu alţi opt prieteni, „Jocul Anului“. E o provocare lansată de ei iubitorilor de board games care trebuie să propună cele mai bune jocuri din anul respectiv, apoi ei le joacă şi le dau note ţinând cont de câteva criterii. De obicei, cei din gaşca lor de prieteni propun jocurile pe care, apoi, tot ei le jurizează. Nu prea se bagă aşa mulţi oameni la competiţia asta. În schimb, „Spiel des Jahres“, după care s-au inspirat, este concursul aşteptat de marii „inventatori“ de jocuri din lume. Un fel de Oscar al board-game-urilor. Iar designerul care primeşte din partea criticilor germani premiul pentru „Jocul anului“ se aşteaptă să-şi crească vânzările cu cel puţin 500.000 de exemplare. „Catan“, „Carcassone“, „Dixit“, „Ticket to ride“ sunt câteva dintre cele mai populare jocuri premiante la „Spiel des Jahres“.

Costin şi prietenii lui premiază două: unul pentru avansaţi şi unul de începători. Şi nu o fac doar aşa, ca să pună o etichetă. Băieţii fac şi un trofeu! Pe care, fireşte, îl înmânează personal „inventatorului“. E o muncă voluntară joaca asta. Şi tot din proprie iniţiativă, Costin va merge, anul acesta, pentru a şasea oară consecutiv, la cel mai mare târg de board games din Europa, Spil. Are loc în fiecare octombrie la Essen, în Germania. Imaginaţi-vă o întâlnire la Romexpo, dar de cinci ori mai mare, unde se adună sute de designeri, se expun mii de jocuri, iar vizitatorii se întrec la mesele de joc. Şi acolo, făcând slalom printre vizitatori, Costin le va înmâna designerilor premiaţi trofeele de „Jocul Anului“ pe 2015, din partea micuţei echipe româneşti.

I-am întâlnit pe Costin şi pe alţi doi prieteni de-ai lui, Victor şi Cristi, care „testau“ două jocuri finaliste. Era o zi prea călduroasă de vară. În cafeneaua ticsită cu jocuri, se auzeau doar robotul gălăgios de cafea şi vocile joase ale băieţilor, după un joc greoi, „The Gallerist“: „Acum, dacă vrem să deschidem o galerie de artă,  măcar ştim cum să nu facem...“.

„Jocurile m-au ajutat să cunosc firea umană mai bine“

Există o teorie conform căreia personalitatea oamenilor se oglindeşte cel mai bine atunci când se joacă. Câţi n-am fost uimiţi de prietenii pe care-i ştim cumpătaţi în viaţa de zi cu zi, dar care, atraşi de farmecul unui joc, trag sforile să câştige cu orice preţ sau se umplu de mânie dacă pierd? 

Cezar e instructor de jocuri, mastergamer, cum îşi spune el, la o cafea cu board games din Capitală şi a fost martor la o mulţime de astfel de momente în care oamenii parcă-şi dau jos măştile sociale în timpul jocului. „Odată, eram la bar şi i-am auzit pe doi care se certau rău de tot într-o cameră alăturată. Iubit şi iubită. Se jucau «Ticket to ride», un joc unde trebuie să-ţi construieşti nişte drumuri şi, la un moment dat, poţi să-ţi blochezi adversarii. Or, el asta făcea tot jocul – îi bloca accesul ei pe anumite drumuri. E o acţiune care face parte din joc, îl ţii departe pe adversar.  Însă ea s-a enervat teribil, şi-a luat lucrurile şi a plecat! M-am dus eu după ea, dar n-a fost chip să o întorc“, povesteşte amuzat Cezar pentru „Weekend Adevărul“.


De ce plac board game-urile
Pentru Bülent Duagi (căruia prietenii îi spun, mai duios, Billy), jucător pasionat de board games, astfel de scene tensionate nu-i sunt străine. Recidivează ori de câte ori „se bate“ cu jucătorii mai înflăcăraţi. Nu ripostează. Dimpotrivă. Pentru Billy, orele de joacă cu prietenii au devenit, pe lângă divertisment şi socializare, sesiuni de learning  (n.r. - de învăţare) despre oameni. Nu participă la competiţii naţionale, e mai degrabă un board gamer amator, dar recunoaşte amuzat că, dacă închide ochii, poate cu uşurinţă să vizualizeze harta „Monopoly“ şi să ţi-o descrie fără cusur.

„Jocurile de societate m-au învăţat foarte multe despre firea umană“, spune Billy pentru „Weekend Adevărul“. „La început, mă motiva plăcerea de a descoperi un joc, pentru că, pe măsură ce joci un anumit board game  îi descoperi multe nuanţe de care te poţi folosi şi, aşa, înţelegi mult mai bine lumea jocului. Asta e frumuseţea - pe măsură ce stâpâneşti strategiile, devii un jucător mai bun. Apoi, mă stârnea competiţia, mai ales în jocurile unde trebuie să „te lupţi“ - să faci alianţe, să negociezi cu jucătorii - ca să ajungi la anumite obiective. Şi provocarea asta devine cu adevărat interesantă pentru că atunci descoperi mai bine oamenii cu care joci. Ce se întâmplă, de obicei, atunci când te joci e că laşi un pic la o parte măştile sociale cu care te prezinţi în societate şi eşti mai aproape de cum eşti tu cu adevărat. Poţi să vezi cu uşurinţă foarte multe discrepanţe între cum e un om atunci când se joacă şi îşi doreşte cu tărie să câştige versus cum se prezintă în mod obişnuit la serviciu sau la plimbare“, explică Billy, pentru care obiectivul final n-a mai fost doar acela de a câştiga, ci să ştie şi în faţa cui câştigă.

Tipurile de jucători, potrivit lui Billy
„Mi-am făcut şi anumite categorii de jucători“, spune tânărul care este co-fondatorul Mobile Academy, un start-up local specializat în traininguri de dezvoltare a aplicaţiilor mobile pentru angajaţi. Cu mâinile în aer, Billy desenează imaginar patru tipuri de oameni. Poate caracterizările lui nu sunt certificate de cărţile de psihologie, dar, cu schemele astea în cap, Billy (foto: al doilea din stânga) a început altfel jocurile, iar scopul era să le termine mereu cu o victorie. Poate ajută pe cineva: „Dacă ar fi să luăm doar două axe, una cu ofensiv-defensiv şi cealaltă iraţional-raţional, avem patru mixuri de jucători. Ofensivii-iraţionali sunt jucătorii cei mai periculoşi, mai ales la începutul jocului.Trebuie să-i ataci tu înaintea lor. Dacă ai însă lângă tine un jucător defensiv, raţional, iraţional, atunci îţi dai seama că poţi tu să te dezvolţi, pentru că ei n-o să vină să te atace. Preferă să stea în carapacea lor, iar cu ei nu-ţi faci griji (râde). Şi mai sunt ofensivii-raţionali, care-mi plac mie cel mai mult. Au o atitudine îndreptată spre a ataca în jocurile de strategie şi, fiind raţionali, poţi discuta omeneşte cu ei, cu argumente“, mai spune Billy al cărui joc preferat e jocul de cărţi „Game of Thrones“.

Dacă eşti un om căruia îi place să înveţe din orice context, poţi face multe paralele din această mini-simulare cum e un  board game - în care oamenii au anumite reguli, constrângeri şi strategii - şi viaţa obişnuită, pe care ulterior le poţi aplica în alte contexte, reale, fiindcă sunt extrem de legate de firea omului.

Bülent Duagi, jucător

Lui Billy îi place să transforme până şi un joc într-un proces de învăţare, şi nu e vorba de a-i pricepe mai bine instrucţiunile. Şi-a cunoscut mai bine prietenii jucând „Diplomacy“ sau „Dixit“. Şi-a dezvoltat abilităţile de negociere la „Game of Thrones“. A devenit un jucător mai influent printre adversari, tocmai pentru că a înţeles că e important cum să comunice cu ei şi să gândească empatic, în termeni de „win-win“. Însă, în ciuda acestor competenţe pe care oamenii le pot dezvolta prin jocuri, Billy e sincer: de multe ori când începe un joc aude fraza asta: „Cu toţii, să-l batem pe Billy!“.

„Catan“, acest „Monopoly“ al zilelor noastre

E greu de făcut un top al celor mai vândute jocuri de societate din toate timpurile. Numai dacă ne gândim la istoria şahului, care datează din anul 1200, sau a vestitelor table, care se jucau, într-o versiune asemănătoare – „Ludus duodecim scriptorum“ –, în Roma antică, nu mai e nevoie de calcule care să ni le arate ca fiind cele mai cumpărate jocuri.

Dintre jocurile mai moderne de societate, însă, „Monopoly“ este printre cele mai bine vândute. Iniţial, jocul inventat de Elizabeth Maggie a fost refuzat, în 1934, de cei de la Parker Brothers, după ce i-ar fi găsit 52 de erori „fundamentale“. S-au răzgândit imediat pentru că, în buticuri, se vindea ca pâinea caldă. „Monopoly“ a devenit imediat un succes: în primul an de la lansarea jocului, au fost vândute, pe săptămână!, 20.000 de copii. Iar din ’35 şi până azi, cel mai de succes joc capitalist a fost multiplicat şi vândut în peste 250 de milioane de exemplare. Există şi un mit cum, anual, Parker Brothers imprimă de 30 de ori mai multe bancnote pentru „Monopoly“ decât produce SUA din cele adevărate...

Campionate internaţionale pentru „board gameri“
În prezent, în topul vânzărilor din lume şi în România, potrivit comercianţilor de board games este jocul german „Catan“, adaptat şi în limba română. A fost tradus în peste 30 de limbi străine şi s-a vândut în 24 de milioane de copii în lumea-ntreagă. Pe scurt, jucătorii trebuie să dezvolte, pe o planşă, oraşe şi civilizaţii în miniatură, după anumite reguli. Pasionaţii de jocuri spun că totul a început odată cu „Catan“. Publicaţia americană „The Washington Post“ l-a numit „Jocul de societate al timpurilor noastre“. A fost conceput în 1995 de Klaus Teuber, un tehnician dentar neamţ, care-şi ocupa timpul liber făcând strategii de jocuri. Cu „Catan“ a dat lovitura. Jocul a prins atât de bine încât se organizează inclusiv campionate la nivel naţional şi european. Aviz campionilor! Un sfat util chiar de la Klaus Teuber: „Niciodată să nu construiţi, la începutul jocului, cel mai lung drum!“.

În România, „Catan“ a ajuns prin Adrian Cârstea. El a fost primul care a tradus acest joc în limba română. L-a descoperit printr-un prieten din SUA, în 2005, şi i-a plăcut atât de tare, încât şi-a dorit să-l producă şi la noi. Zis şi făcut. Adrian Cârstea i-a scris planul său lui Klaus Teuber, iar în scurt timp bătea palma cu firma care preluase drepturile de autor pentru joc. A adus în ţară 3.000 de jocuri „Catan“, după cum povestea într-un interviu.

Ce vor românii să se joace
Mara Raduse ocupă de PR-ul unui magazin de board games din Bucureşti, „Red Goblin“. Spune, într-un interviu pentru „Dilema Veche“, că cele mai căutate jocuri sunt cele pentru grupuri mari de oameni. „Cele mai cunoscute sunt «Catan», «Dixit» şi «Activity». Mai nou este «Cards Against Humanity», care e acum un fenomen global. Sunt în top cele care au în general un regulament destul de simplu şi un nivel mic spre mediu de dificultate. Majoritatea clienţilor caută strict anumite jocuri cărora ei le urmăresc evoluţia. Există şi un segment mai mic de împătimiţi, care se duc către noutăţi, încearcă riscuri“, spune Mara.

Afaceri din joacă: „Dacă jocul ăsta nu-ţi place, fă tu unul mai bun!“

În gaşca de români împătimiţi, au fost câţiva care au transformat joaca într-o afacere profitabilă. Nu mai era suficient doar să fie buni la unele jocuri, să stea pe margine şi să aştepte vreunul care să-i provoace. Au început să ordoneze pe masă, în loc de obişnuitele planşe cu teritorii şi de soldăţeii de plastic, propriile schiţe cu jocuri.

Andrei Novac (foto) are 35 de ani, e de profesie IT-ist, şi de câţiva ani locuieşte în Polonia. În aprilie 2011, Andrei a înfiinţat, împreună cu alţi trei prieteni, Agnieszka Kopera, Florin Neacşu şi Vlad Sladariu, compania de board games, NSKN Games, care are sediul la Bucureşti şi biroul în Polonia. În cinci ani, tinerii au lansat deja 11 jocuri pe tablă şi lucrează la încă patru. Sunt printre puţinii „inventatori“ de board games de la noi care au atras sute de mii de dolari din vănzările de jocuri.

Până acum cinci ani, Andrei Novac avusese mai multe joburi – fusese inginer software, lucrase în construcţii, marketing şi în industria petrolului – dar, într-o zi, s-a hotărât să renunţe la tot şi să creeze jocuri de societate. 

„Am trecut, ca orice pasionat, prin «Monopoly», «Catan» şi «Carcassonne», însă aventura care mi-a deschis şi mai tare apetitul pentru board games a fost «Magic: The Gathering». Descopeream că jocurile de societate reprezintă un mod mult mai plăcut de a petrece timpul liber decât orice altceva încercasem înainte“, spune Andrei pentru „Weekend Adevărul“, care de la pasiune la business a făcut doar un pas. Ideea i-a venit printr-o provocare în mijlocul unui joc. „Într-o seară, mă jucam  «Risk» împreună cu un grup mare de prieteni, iar unul dintre co-fondatorii firmei mi-a spus: «Dacă ăsta nu-ţi place, fă tu unul mai bun!». Şi acesta a fost impulsul final spre a crea NSKN Games“, mai spune el.

Lucrează un an pentru un joc
Andrei Novac creează jocuri de strategie inspirate din cărţi science-fiction, cum ar fi „Exodus: Proxima Centauri“, după o carte a lui Stanislaw Lem, iar pentru „Praetor“, ideea i-a venit urmărind tactica altor jocuri. „Important e să aibă o temă interesantă, ori o mecanică de joc care nu a fost exploatată suficient“, explică Andrei, care, în mod obişnuit, lucrează un an să dezvolte un joc în care se investesc până şi 10.000 de dolari.

Andrei nu are încă o cheie a succesului, dar, ca orice antreprenor de board games, ştie că e foarte important să se joace constant. „Este important pentru noi să ne jucăm mereu şi să vedem tot ce e nou şi de succes, pentru că este o industrie în care «newer is better» într-un mod similar cu ce se întâmplă în momentul de faţă în tehnologie“.

Ce jucam în comunism

„Ai aruncat o hârtie pe stradă, plăteşti o amendă de 10 lei“. „La tragerea extraordinară «Loto pronosport» ai câştigat o maşină de cusut“. „Du-te la cinematograf, filmul te învaţă, te distrează. Mută pe 17 şi plăteşte 10 lei.“ „Ai primit un bilet de odihnă, cu reducere, la mare. Mută pe pătratul 13, unde vei plăti 200 lei.“ Acestea sunt câteva dintre bonusurile pe care le puteai nimeri, în jocul de societate „Bunul Gospodar“, o clonă românească de „Monopoly“, dar una mai apropiată de valorile sistemului socialist. A apărut în 1980, iar pentru colecţionari e o bijuterie. Jucătorii sunt încurajaţi să-şi cumpere un apartament, să-l mobileze şi să aibă grijă de el. Şi, pe măsură ce tabla-i poartă mai departe, primesc premii „pentru rezultate bune în muncă“ sau plătesc pentru o excursie cu vaporul pe Dunăre. Din regulament, citire:

„Jocul «Bunul Gospodar» este destinat copiilor de vârsta şcolară (îndeosebi celor din clasele mijlocii, care găsesc în acest joc un mod deosebit de instructiv şi plăcut de a-şi petrece o parte a timpului liber). Scopul jocului este de a dezvolta spiritul de economie al copilului, de a-i forma deprinderea de a duce o viaţă raţională, ordonată, demnă, în care munca se completează în mod armonios cu pasiunea pentru sport, literatură, artă şi cultivarea dragostei pentru trecutul de luptă al poporului nostru, pentru înfăptuirile sale prezente, ca şi pentru cele viitoare. În cursul jocului, şcolarul va parcurge un traseu imaginar pitoresc şi interesant, presărat cu obiective istorice, culturale, locuri de agrement, cantine, magazine, instituţii sportive, obiective industriale etc.“

Jocurile de masă de altă dată,
fotografii Costin Manolescu, boardgame.blog.ro

Mulţi dintre pasionaţii de acum de board games au copilărit cu „Dacii şi romanii“, cu „Fotbalul cu nasturi“, „Privatizarea“, „Nu te supăra, frate“ şi „ Animale pe continente“ în bibliotecă. Costin Manolescu le are pe toate. A devenit o provocare în plus să găsescă cele mai vechi jocuri de masă româneşti. Îşi aminteşte că părinţii lui îi cumpăraseră, când era mic, „Dacii şi romanii“, dar pe care tot ei, după prăbuşirea regimului comunist, l-au aruncat pe foc. „A trebuit să-l cumpăr din nou când m-am apucat de colecţie. De obicei, jocurile acestea vechi m-au costat mai mult decât cele mai noi board games“, spune Costin.

Bătrâna care ar fi vrut „Piticot“
Nu se mai joacă nimeni acum „Dacii şi Romanii“, care e unul dintre cele mai vechi şi longevive jocuri româneşti. A fost creat de Mircea Ivanciu la mijlocul anilor 70 şi urma să fie alternativa românească istorică la jocurile similare apărute în afara ţării. „Deşi era destinat, chipurile, jucătorilor între 9 şi 12 ani, sistemul de joc şi posibilităţile tactice au prins şi la «cei mari»“, spune Costin despre jocul pe care-l mai găseai în librării şi prin 2000.

Încă mai supravieţuieşte prin magazinele de copii „Nu te supăra, frate“, dar altfel faţă de varianta originală: unele au muzică încorporată, biluţe care se aprind ca la discotecă şi pinguini în loc de pioni. Costin îşi aminteşte că-l mai surprinde câte-un telefon de-aiurea de la o bătrânică nostalgică: „Vreau să iau de la dumneavoastră jocul «Piticot», dar neapărat acela din anii ’80“, însă Costin, oricât ar fi de copleşit, nu-l vinde. Pentru el, jocurile cu căpătat o altă valoare.

Ştiaţi că...

  • Primul tiraj din „Catan“ s-a vândut atât de bine în Germania, încât designerul Klaus Teuber nu a reuşit să obţină nici măcar un joc pentru el.
  •  Cel mai lung joc „Monopoly“ a durat 70 de zile consecutive.
  •  În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, serviciile secrete britanice au pus la punct un plan de infiltrare a unor instrumente de evadare pentru soldaţii aliaţi capturaţi de Germania. Calea secretă au fost cutiile de „Monopoly“. Ideea era simplă: să se găsească o modalitate de a strecura diverse obiecte utile în lagărele de război, fără să li se atragă atenţia germanilor. Astfel că printre banii din „Monopoly“ au fost puse obiecte metalice, compasuri şi hărţi de mătase. Rezultatul? Unul fericit: soldaţii au scăpat.
  • Creatorii jocului de societate „Candy Land“ a fost implicat într-un proces în perioada ascensiunii internetului în anii ’90, atunci când o companie de pornografie a încercat să folosească numele pentru site-ul lor, candyland.com. Jocul a câştigat drepturile şi site-ul a trebuit să-şi schimbe numele.
  •  În martie anul acesta, AlphaGo, programul de inteligenţă artificială conceput de Google, a reuşit să-l învingă pe campionul mondial al jocului chinez „Go“, sud-coreeanul Lee Se-dol. Supercalculatorul a obţinut patru victorii, pe când Lee doar una. Tehnologie 1, om 0!

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: