IN MEMORIAM Mihail Ştefan. A plecat la stele unul dintre ultimii ”apostoli” ai învăţământului sălăjean
0Profesorul şi scriitorul sălăjean Mihail Ştefan a plecat, zilele trecute, la stele, după o chinuitoare suferinţă provocată de o boală fără leac. Profesorul lasă în urmă, în memoria celor care l-au cunoscut, amintiri frumoase.
Unul dintre apropiaţii săi colaboratori, chiar dacă dintr-o cu totul altă generaţie, a fost istoricul Marin Pop. Rândurile scrise de acesta în memoria celui căruia i-a fost discipol şi prieten le redăm, integral, mai jos:
”A plecat dintre noi şi domnul profesor Mihail Ştefan, unul dintre ultimii „apostoli” ai învăţământului sălăjean. Cu mare tristeţe în suflet scriem acest necrolog, deşi eram conştienţi că va veni şi acest moment. La ultimele noastre întâlniri se simţea tot mai slăbit fizic, dar avea o voinţă de fier şi încerca să învingă teribila boală. Din păcate, nu a mai fost ajutat de fizic şi s-a stins discret şi împăcat, după cum ne spunea Vineri seara distinsa doamnă Ştefan, care ne-a dat trista veste. Ne găseam la Bucureşti, cu câteva minute înainte de a lansa trei cărţi la Biblioteca Naţională a României, iar în timpul lansării l-am simţit acolo sus, alături de Seniorul Coposu, de tatăl meu, care a plecat şi el fulgerător, tot în urma teribilei boli de cancer, în luna ianuarie a acestui an, şi de alţi înaintaşi ai noştri.
În cartea sa de referinţă Era paradoxurilor – publicistică selectivă, domnul profesor Ştefan spunea despre Ioan Ardeleanu Senior, „cu mândrie şi recunoştinţă”, că a fost „onorat cu prietenia sinceră a acestui dascăl de excepţie, pe care l-am respectat ca pe tatăl meu”. La fel pot să spun şi eu că am fost onorat de prietenia domnului profesor Ştefan, în ciuda diferenţei de vârstă şi îmi vin în minte cuvintele lui sincere de la penultima noastră întâlnire, atunci când plecam în concediu. La despărţire mi-a spus: - Marine, eşti cel mai bun prieten al meu. Distinsa doamna Ştefan a întărit aceste cuvinte, spunând că am reuşit, prin poveştile şi amintirile pe care le depănam împreună, să îl readuc într-o stare de bunădispoziţie şi dorinţă de viaţă. Era doar o ultimă sanşă înşelătoare pe care ne-o dă această teribilă boală, după care urmează brusc finalul.
Îmi aduc aminte de momentul trist de acum şase ani, când a venit şi m-a căutat la muzeu. Mi-a spus atunci că doreşte să doneze câteva obiecte muzeului, printre care şi o eşarfă tricoloră, care are o istorie impresionantă, deoarece el trebuie să treacă „drumul”. M-am făcut că nu pricep despre ce este vorba, schimbând subiectul şi atunci mi-a spus direct că a fost diagnosticat cu o cruntă boală fără de leac – cancer.
A luptat din răsputeri cu teribila boală, cu multă demnitate şi seninătate, conştient de durerosul adevăr că este doar o problemă de timp pentru a trece „marele drum”. I-a fost dat să trăiască cea mai mare suferinţă, atunci când, de aceeaşi cruntă boală, a trecut la cele veşnice mult iubitul său fiu, care îi purta atât numele cât şi prenumele. De asemenea, cumnatul său din Bobota şi un nepot s-au stins fulgerător, tot din cauza teribilei boli, la care încă nu s-a găsit leacul.
Profesorul Mihail Ştefan a luptat în continuare cu dârzenie şi demnitate şi ne spunea: - Dumnezeu, în mărinimia lui, mi-a lăsat neatinsă memoria. Chiar dacă fizicul nu mă mai ajută, memoria mea este intactă.
Era bucuros când venea de la Cluj, de la şedinţele de chimioterapie, pe care le făcea din două în două săptămâni. În funcţie de acestea ne stabileam întâlnirile pentru a povesti despre satul nostru drag, care l-a adoptat cu bucurie şi al cărui fiu de nădejde a devenit, satul natal al Seniorului Coposu, Bobota. Lucram atunci, împreună, la monografia satului Bobota, care a văzut lumina tiparului anul trecut.
Îşi aducea aminte cu emoţie că a venit la Bobota într-o zi de 15 septembrie a anului 1960, de la 500 km distanţă, din comuna lui „nea Mărin”, pentru marea lui dragoste, profesoara Elena Rusu, cu care s-a şi căsătorit. Amintea de cele 3 mari realizări ale sale la Bobota: Monografia şcolii din Bobota; construcţia noului edificiu al şcolii şi aniversarea a 175 de ani de învăţământ românesc la Bobota. A încercat să schimbe concepţia oamenilor, îndrumându-i să-şi trimită copiii la şcoală. De asemenea, a încercat să introducă spiritul de echipă în cadrul colectivului de profesori.
Profesorul Mihail Ştefan s-a născut în comuna Clopotiva, judeţul Hunedoara, la data de 9 decembrie 1934. Clasele primare le-a urmat în comuna Giubega, judeţul Dolj, comuna lui „nea Mărin”, unde tatăl său a fost profesor, în perioada 1942-1946. După absolvirea clasei a IV-a, în anul 1946, urmează doi ani, 1946-1948, clasele I-a şi a II-a la Şcoala normală din Deva. După reforma învăţământului din anul 1948 urmează clasa a VII-a la Giubega. Între anii 1949-1953 urmează cursurile la Şcoala pedagogică din Timişoara şi obţine diploma de învăţător. La absolvire este numit profesor la catedra de limba română la Şcoala generală din Perişor, judeţul Dolj. Funcţionează, apoi, între anii 1957-1959 la şcoala din Giubega, iar în anul şcolar 1959-1960 la cea din Galicea Mare, ambele în judeţul Dolj. În perioada 1963-1966, Mihail Ştefan urmează cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic din Cluj, la fără frecvenţă, obţinând diploma de profesor de limba şi literatura română. În perioada 1 septembrie 1963 – 31 august 1971 a îndeplinit funcţia de director de Centru la şcoala din Bobota. Această perioadă este considerată de domnul profesor Mihail Ştefan ca cea mai rodnică din întreaga sa carieră didactică.
Referitor la construcţia noii şcoli din Bobota, profesorul Mihail Ştefan amintea principalele etape şi faptul că a fost şi şef de şantier, pe lângă funcţia de director pe care o avea la momentul respectiv.
Construcţia a început pe data de 15 septembrie 1966 şi a fost finalizată în toamna anului 1968. Pe data de 15 ianuarie 1969, ziua de naştere a marelui poet Mihai Eminescu, încolonaţi frumos, elevii au părăsit sediul şcolii vechi şi au intrat, cu mari emoţii, în noul edificiu: „Ne curgeau lacrimi pe obraji – spunea domnul profesor Ştefan - . Nu ne venea să credem. Şcoala era gata. Am intrat în acest local. Era ziua de naştere a marelui Eminescu”.
A organizat şi evenimentul deosebit din toamna anului 1969, când s-au aniversat 175 de ani de învăţământ românesc la Bobota, şcoala fiind înfiinţată de marele cărturar Gheorghe Şincai.
Pentru aceste rezultate deosebite, în anul 1970 a primit onoranta distincţie de „Profesor evidenţiat” .
Profesorul Mihail Ştefan a predat limba şi literatura română la Şcoala generală din Bobota până în anul 1978. Între 1978 şi 1980 funcţionează la Şcoala generală din Sărmăşag. În anul şcolar 1980-1981 a predat la Liceul Pedagogic din Zalău. În anul 1981 a fost numit în funcţia de Director adjunct cu munca educativă la Şcoala Generală nr. 7 din Zalău, actualul Liceu de artă „Ioan Sima, care atunci îşi deschidea pentru prima dată porţile pentru elevi.
S-a dedicat cu întreaga sa fiinţă nobilei profesii de dascăl, a îndrumării spre adevăr şi cunoaştere a numeroase generaţii de elevi. Era o tradiţie care venea din familie, după cum mărturiseşte chiar el: „Am îmbrăţişat profesia de dascăl nu pentru a avea un mijloc de existenţă. Nu era bănoasă, dar aşa am fost educat. La noi în familie această îndeletnicire era la mare cinste, mare prestigiu: părinţii amândoi dascăli, şi mama şi tata; surorile mele la fel. Deci, dintr-o familie de 6 persoane, 5 erau dascăli. Ne plăcea. Eu aşa ştiam de mic, că voi fi dascăl. (…) Asta m-a făcut să îmbrăţişez această profesie. O iubeam din familie. Aşa am fost educat”.
Un an mai târziu, în 1982, a obţinut gradul I didactic cu lucrarea metodico-ştiinţifică „Abordarea problemelor de vocabular în Şcoala Generală”. A fost un moment emoţionant, aducându-şi aminte şi acum aprecierile preşedintelui de comisie: „A zis cam aşa: -Mi-a plăcut în primul rând atitudinea omului de la catedră. A reuşit să ţină cu atenţia, ochi şi urechi, numai spre el. Toată clasa pe noi nu ne-a băgat în seamă. Toată comisia a izbucnit în râs, ceilalţi care mai erau pe acolo/ - Noi nu eram pe acolo. Parcă nişte fire nevăzute ţineau toată clasa, toţi elevii, conectaţi la omul de la catedră. Iar acesta, zâmbind, zice, foarte calm, atâta pasiune a pus că elevii nu s-ar fi uitat în altă parte. Era o colaborare de admirat între profesor şi elevi, ceea ce m-a făcut să cred că profesorul iubeşte această meserie de dascăl şi când faci o meserie pe care o iubeşti nu oboseşti niciodată. Dacă aşa ai fost, eşti şi vei fi, felicitări domnule Ştefan. Felicitări! Păi ăilalţi nici n-au mai vorbit. Au dat mâna cu mine, calificativul maxim: nota 10”.
Tot mai puţini dascăli spun că merg cu drag la ore. Pentru domnul profesor Ştefan, însă, era o fericire pentru că putea ajuta şi îndruma în viaţă generaţii de elevi: „La lecţii aşa eram mereu. Totdeauna pentru mine lecţia era ceva recreativ. Eram fericit când mă duceam la lecţie. Lăsam afară dacă aveam ceva probleme personale. Înainte de a intra în clasă mă deconectam de toate celelalte. Şi când vedeam elevii că erau numai cu ochii la mine şi atenţi radiam de fericire. Se termina ora, îmi luam catalogul, salutam clasa, se ridicau, imi răspundeau şi plecam fericit, zâmbind, cu praf de cretă pe degete. Până la sala profesorală cel puţin 4-5 elevi erau cu mine, până le spuneam: -Gata, duceţi-vă că trece pauza”.
În perioada respectivă se făceau pregătiri pentru examenele de admitere care se dădeau la sfârşitul clasei a VIII-a, gratuit, nu în particular şi pe mulţi bani, cum se procedează în ziua de azi, profesorul fiind nevoit să adopte această metodă controversată. Profesorul Ştefan îi primea la pregătiri şi pe cei care nu erau din clasa lui, astfel încât tot timpul clasa era plină, iar rezultatele la examenele de admitere erau pe măsură. A făcut parte şi din numeroase comisii de admitere.
În ceea ce priveşte munca educativă cu care era însărcinat la şcoală, profesorul Ştefan a organizat numeroase întâlniri ale elevilor cu mari personalităţi şi actori, la sediul Casei de Cultură a Sindicatelor. Astfel, îşi aduce aminte de întâlnirile cu marii actori Iurie Darie, Florin Piersic sau Silviu Stănculescu, cu poeţii Anghel Dumbrăveanu sau Petre Ghelmez sau cu componenţii echipei de volei „Dinamo Bucureşti”.
Vara organiza numeroase excursii şi tabere, în special la mănăstirile din nordul Moldovei, casele memoriale Eminescu, Sadoveanu, Porumbescu sau Creangă. Ultima excursie pe care a organizat-o înainte de a intra în pensie a fost cea de la Mănăstirea Rohia, în vara anului 1998.
Pe lângă activitatea de dascăl, Mihai Ştefan a jucat câteva roluri în cadrul Teatrului Popular din Zalău, în piese precum „La broscuţa de sub codru” sau „Nu sunt turnul Eiffel”, amintite mai sus.
După 1989 a debutat în presă, unde a publicat peste 150 de articole, care au fost cuprinse, marea lor majoritate, în cartea „Era Paradoxurilor”, apărută în două ediţii: 2007 şi 2009. A publicat atât în presa locală, cât şi în presa centrală, după cum urmează: România Mare, Politica, Tricolorul, Graiul Sălajului, Sălajul, Sălajul Orizont,Magazin Sălăjean, Flacăra, Formula AS, Gazeta de Duminică. Tot ca volum personal amintim „Monografia şcolii din Bobota”, în 1969. În volume colective a colaborat la volumul „Văru Porţan. Biografia unui mare român”, coordonat de Camelia Zaha şi Marin Pop, apărut la Editura Porolissum, în anul 2007.
În legislatura 2000-2004 a fost ales consilier judeţean pe listele PUNR. Îşi aduce aminte cu plăcere că în anul 2002 a făcut parte dintr-o delegaţie care a participat la Pecs, în Ungaria, la o reuniune europeană.
Pentru prodigioasa cariera profesională a domnului Mihail Ştefan, rămâne predominantă nobila profesie de dascăl, profesie pe care a iubit-o şi respectat-o: „Când iubeşti profesia aleasă, spune el, niciodată nu eşti obosit. Niciodată. Eşti fericit că le-ai dat elevilor ceva. Ce am căutat eu ? Să-i înarmez, să învăţ cu ei cât se poate, să folosesc învăţarea prin descoperire. Să-i văd pe ei, că ei caută şi observă figurile de stil într-un text. Vedeam pe faţă bucuria lor că ei au descoperit, ei au făcut operaţia. (…) Ei aşa am încercat eu să fac, să-i înarmez pe elevii mei cu puterea de a descoperi, de a lucra singuri”.
În urmă cu doar câteva luni, în ziua de 11 iunie 2014, a primit cea mai înaltă distincţie onorifică pe care o poate acorda o comunitate unui fiu al ei – diploma de cetăţean de onoare al localităţii Bobota. Atunci am asistat la o ultimă lecţie predată de domnul profesor Ştefan. Cu o memorie fantastică şi un discurs clar şi concis, deşi era un mare povestitor, ne-a impresionat şi emoţionat până la lacrimi pe toţi cei prezenţi. La finalul ceremoniei, care a avut loc la Şcoala „Gheorghe Şincai” din Bobota, pe care a ctitorit-o, profund emoţionat, a luat cuvântul, subliniind că pentru el era o dublă bucurie: „e bucuria că mi s-a acordat de către conducerea comunei Bobota titlul de cetăţean de onoare şi tot aşa de mare bucurie faptul că sunt împreună cu voi aici. Îmi era dor de voi, vă spun cu mâna pe inimă. Aşteptam acest moment cu nerăbdare pentru că nu este uşor să stai departe de comuna unde ţi-ai înscris cele mai frumoase momente din cariera ta şi unde-ai făcut ce-ai făcut mai frumos din viaţa ta şi mai folositor pentru generaţiile care vin”. Cu nostalgia vremurilor trecute, profesorul Ştefan şi-a încheiat discursul cu următoarele cuvinte: „Păcat că au trecut vremurile. Ce vremuri frumoase. Pentru mine a fost momentul de vârf al carierei mele de dascăl. Şi le-am spus la mulţi prieteni că dacă Dumnezeu ar face o minune şi să mă trimită de la început în lume şi s-o iau de la capăt, tot dascăl m-aş face. Nu sunt bani mulţi, da îmi place meseria asta. Tot dascăl. Îmi place să fiu murdar de cretă şi îmi place să le dau ceva copiilor care cred eu că le place şi-i ajută. (…) Au fost vremuri frumoase, au fost şi tristeţi. Le-am trecut pe toate şi privind în urmă ne pare rău de un singur lucru. De ce trece timpul ? De ce trece timpul aşa de repede ?”.
Din păcate timpul din dimensiunea noastră s-a sfârşit pentru domnul profesor, care pleacă dintre noi, lăsând un gol de neînlocuit în sufletele noastre. Domnul l-a chemat la el pentru că avea nevoie de un dascăl vrednic şi, poate, de un recitator inegalabil de poezii, precum era domnul profesor Ştefan.
Dumnezeu să te odihnească în pace domnule profesor, iar noi cei care am mai rămas aici o vreme, îţi vom păstra mereu amintirea în sufletele noastre”. (Marin POP)
Se încarcă comentariile...
