Persecuţia preoţilor timişoreni: vânaţi de Securitate, monitorizaţi, aruncaţi în închisoare după procese de tip stalinist

Odată cu instaurarea regimului totalitar a început persecuţia împotriva episcopului Augustin Pacha şi împotriva Bisericii Catolice din Banat.

Punctul culminant al persecuţiei comuniştilor l-a reprezentat arestarea la 18 iulie 1950 a episcopului romano-catolic, Augustin Pacha. Între 10 şi 17 septembrie 1951, la Bucureşti, a avut loc procesul în care zece inculpaţi, printre care şi episcopul Timişoarei, au fost acuzaţi de “spionaj în favoarea Vaticanului”. 

Episcopul Pacha, atunci în vârstă de 80 de ani, a fost condamnat la 18 ani de carceră, zece ani - pierderea drepturilor cetăţeneşti, precum şi obligat la plata unor amenzi considerabile.

Pe tot timpul desfăşurării procesului, ca de altfel şi după aceea, nu s-a luat în considerare nici o clipă vârsta înaintată a episcopului de Timişoara. Ar fi urmat să poată fi eliberat la vârsta de 100 de ani.

La 16 octombrie 1929, episcopul Augustin Pacha este numit episcop diecezan de Timişoara. În 1930 a fost întronizat în Domul Romano-Catolic din Timişoara. În acelaşi an este decorat cu Ordinul "Coroana României", din anul 1939 devenind senator de drept în Senatul României.

Comuniştii au interzis activităţile religioase ale catolicilor

În anul 1948, în Dieceza de Timişoara erau 360.000 de credincioşi în 164 de parohii şi 236 preoţi, din care 195 preoţi diecezani şi 43 preoţi călugări. În acel an, Dieceza de Timişoara este degradată la rangul unui protopopiat, activitatea ordinelor religioase calugăreşti şi a asociaţiilor catolice fiind total interzisă.

Episcopul Augustin Pacha

Seminarul teologic, precum şi toate şcolile confesionale catolice sunt confiscate.

Augustin Pacha a încercat de la bun început să găsească un "modus vivendi" acceptabil pentru toate nationalităţile care aparţineau Bisericii catolice în regiunea tradiţional multietnică a Banatului.

Ca fost elev şi student al şcolilor din vechea Ungarie, el ştia mai bine limba maghiară decât limba sa maternă, germana. Astfel se explică şi faptul că toate declaraţiile date în timpul anchetei şi al procesului ce a urmat au fost consemnate în limba maghiară, fiind traduse de către un translator autorizat.

Activitatea roditoare a episcopului Pacha este umbrită, la sfârşitul anilor treizeci şi în anii patruzeci, de puternicul avânt al naţional-socialiştilor. Deşi nu a fost simpatizantul acestei mişcări, el va fi adesea acuzat după august 1944 de colaborare cu naziştii. Atât în timpul anchetei, cât şi la proces, Pacha a explicat limpede că scopul audienţe la Adolf Hitler a fost o încercare de a-l convinge pe acesta să intervină împotriva agitaţiilor anticatolice ale naziştilor bănăţeni.

Trădare de patrie şi uneltire împotriva securităţii interne

În anul 1948 este demis din postul de episcop printr-un comunicat dat de către prezidiul Marii Adunări Naţionale. La 4 iunie 1950, Episcopul Pacha Augustin a dat o circulară în limba maghiară, germană şi română către preoţii romano-catolici, unde arăta preoţilor că statul român duce o luptă aprigă împotriva Bisericii romano-catolice.

Securitatea l-a împovărat pe Pacha cu scenariul complicităţii cu regimul nazist, cu Vaticanul, cu SUA şi ţările occidentale, transformându-l pe venerabilul episcop în <pionul principal al unor conexiuni oculte> şi acuzându-l de trădare de patrie, uneltire împotriva securităţii interne şi externe a Republicii Populare România - spionaj în favoarea unor puteri capitaliste -, instigare la trădare de patrie, deţinere ilegală de aur şi valută străină etc.

“Una dintre priorităţile regimului comunist din România fusese scoaterea în afara legii a catolicismului. În vederea aplicării acestui proiect, sustinut şi de către Moscova, conducerea stalinistă de partid şi de stat se baza şi pe complicitatea înaltului cler ortodox, care respingea ideea competiţiei religioase şi pleda pentru o uniformizare spirituală în sensul instaurării unei hegemonii naţional-confesionale. În publicistica vremii, ostilităţile anticatolice postbelice s-au manifestat cu o virulenţă crescindă”, este de părere scriitorul şi jurnalistul William Totok.

 “Măsuri tari” împotriva Bisericii romano-catolice 

Indicaţia lui Gheorghiu-Dej de a lua „măsuri tari“ împotriva Bisericii romano-catolice s-a materializat printr-un val de represiune. Victimele fuseseră, rând pe rând, toti episcopii catolici, nenumăraţi preoţi, călugări şi călugăriţe. 

Augustin Pacha FOTO wikipedia.org

Într-un amplu referat al Securităţii din Timişoara, semnat de locotenent-colonelul Coloman Ambrus şi de maiorul Aurel Moiş, trimis Direcţiunii Generale a Securitatii Poporului din Bucureşti, este trecută în revistă întreaga activitate a lui Augustin Pacha.

“Informaţiile cuprinse în acest document sunt intenţionat distorsionate, exagerate şi eronate, culminând cu concluzia străvezie formulată în vederea incriminării politice a episcopului, calificat drept <naţionalist, şovin, duşman de moarte al regimului>”, mai spune Totok.

Procesul de tip stalinist de la Bucureşti

Între 10 şi 17 septembrie 1951 s-a desfăşurat la Bucureşti procesul celor zece inculpaţi – episcopul Diecezei de Timişoara, Augustin Pacha, episcopul clandestin Josef Schubert din Bucureşti, preotul de la biserica italiană din Bucureşti, Pietro Ernesto Clement Gatti, rectorul Seminarului Teologic din Timişoara şi episcop clandestin, Adalbert Boroş, secretarul Diecezei de Timişoara, preotul Ioan Heber, şeful cancelariei episcopale din Timişora, prelatul, Iosif Waltner , funcţionarul Legaţiei Italiei din Bucureşti, Eraldo Pintori, fostul inspector şcolar, ex-deputat în Marea Adunare Naţională şi vicepreşedinte al unei organizaţii ilegale, Partidul Socialist-Creştin, Lazăr Ştefănescu, preşedintele aceluiaşi partid, fostul inspector şcolar, Gheorghe Săndulescu şi medicul bucureştean, Petre Ţopa (14 mai 1951) - implicaţi în aşa-zisul proces al "spionilor Vaticanului“, au fost condamnaţi la ani greu de temniţă.

Eliberat după patru ani să poată muri acasă

Augustin Pacha a stat patru ani şi trei luni în închisoarea de la Sighet. Bătrânul episcop de Timişoara a fost graţiat în anul 1954, la data de 1 iunie, fiind grav bolnav de cancer şi aproape orb. S-a întors la Timişoara pe data de 12 iulie a aceluiaşi an. Dar se ştia deja că zilele lui sunt numărate. Nu s-a dorit însă ca înaltul ierarh să moară în închisoare. Reîntors în oraşul său, episcopal a mai vizitat de căteva ori Catedrala locuind la parohia din Timişoara-Iozefin împreună cu preoţii de acolo şi cu sora sa Ana.

Starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit iar în ziua de 3 noiembrie a fost internat la spital pentru operaţi. Din narcoză nu şi-a mai revenit, fiind transportat în această stare la casa parohială din Iozefin, unde în seara zilei de 4 noiembrie 1954, la orele 18.30 s-a stins din viaţă. 

Adalbert Boroş - episcop în ilegalitate

Adalbert Boroş a fost hirotonit preot la Roma în data de 30 octombrie 1932. Reîntors în România, începând din anul 1934, a activat la Seminarul Teologic Romano-Catolic din Timişoara în calitate de profesor de filozofie şi dogmatică, apoi în anul 1946 a devenit rector al Institutului Teologic din Timişoara.

În luna noiembrie 1948 a fost numit Episcop titular de Ressiana, fiind consacrat în clandestinitate la 12 decembrie1948 în Capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti de către arhiepiscopul Gerald Patrick Aloysius O'Hara, locţiitor al nunţiului apostolic în România.

A fost arestat de către Securitate la 10 martie 1951. Alături de episcopul Augustin Pacha, de episcopul Joseph Schubert şi de alţi membri ai Capitului Catedralei, într-un proces înscenat a fost învinuit de "spionaj în favoarea Vaticanului" şi condamnat, în anul 1951, la închisoare pe viaţă, condamnare din care a ispăşit 13 ani. 

A ispăşit în temniţele grele din Bucureşti, Râmnicu Sărat, Piteşti, Jilava, Dej şi Gherla, timp de 13 ani, din care doi ani şi jumătate în izolare totală. A fost amnistiat la 4 august 1964. În primul său drum, direct din temniţă, s-a dus la Mănăstirea Maria Radna.

Timp de 41 de ani, statul comunist i-a interzis exercitarea funcţiei de episcop, astfel că a slujit până la pensionare la parohia din Timişoara-Elisabetin în calitate de capelan/preot-ajutor, iar apoi a ţinut slujbe în Biserica romano-catolică din Iosefin.

Adalbert Boroş FOTO wikipedia.org
 

După Revoluţia din decembrie 1989, era prea bătrân pentru a-şi asuma răspunderea episcopală. La 14 martie 1990, totuşi, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Arhiepiscop.

Arhiepiscopul Adalbert Boroş a participat la consacrarea ca episcop a lui Sebastian Kräuter -Episcop romano-catolic de Timişoara (28 aprilie 1990).

Pe data de 14 noiembrie 1991, arhiepiscopul titular romano-catolic Adalbert Boroş din Timişoara adresează Secretariatului de Stat pentru Culte un memoriu în care cere anularea sentinţei pronunţate în anul 1951 de Tribunalul Militar din Bucureşti împotriva lotului Pacha. În februarie 1992, procurorul general al României, Vasile Manea Drăgulin, dă curs cererii arhiepiscopului şi deschide recursul în anulare în vederea judecării cauzei.

După o adevărata sarabandă de amânări din cauza neprezentării în faţa instanţei a celor 10 condamnaţi în 1951, se pronunţă recursul în anulare, în martie 1997, eveniment, practic, neînregistrat de către mass-media din România.

În cursul zilei de 6 iunie 2003, după o grea şi lungă suferinţă, Arhiepiscopul Adalbert Boroş a murit. Avea vârsta de 95 de ani, 70 de ani de preoţie, 55 de ani de episcopat şi 13 ani de arhiepiscopat. 

Securitatea l-a compromis şi pe bănăţeanul care a devenit capelan al împăratului Mexicului

La începutul anilor ‘80, căutarea de informaţii legate de viaţa preotului romano-catolic Augustin Weber putea fi considerat de autorităţile comuniste un delict. Weber a devenit cunoscut după ce a fost preotul personal al împăratului Mexicului, Maximilian de Habsburg, în perioada 1864-1867. 

Wiliam Totok, cunoscutul jurnalist şi dizident anti-comunist din Timişoara, emigrat în Germania în 1987, a găsit un document inedit în arhivele de la CNSAS. Cercetătorul a descoperit o „Notă de analiză” din 22 iunie 1983.

„La începutul anilor 1980, când prigoana anti-catolică din România stalinistă, practic, a încetat, Adalbert Boroş (1908-2003), unul din episcopii hirotoniţi în clandestinitate, în 1948, a avut ideea să propună Vaticanului beatificarea lui Weber. Boroş fusese condamnat în 1951 cu lotul aşa zişilor „spioni ai Vaticanului”, ieşind din închisoare în 1964…”, scrie Wiliam Totok, pentru europaliberă.org.

Dezinformarea Securităţii: Weber, aventurier neserios

La începutul anilor 1980, Boroş a avut ideea să creeze la Săcălaz un loc de pelerinaj, legat de persoana lui Augustin Weber. Aflând de această intenţie, Securitatea a intervenit şi a pus la cale o acţiune de discreditare a lui Augustin Weber cât şi a lui Boroş.

“Informaţiile obţinute atestă că Boroş a căutat să găsească o personalitate bisericească catolică, din secolele trecute, care să fi cultivat martiratul, minunologia etc. pentru a-l propune Vaticanului să fie numit <sfânt> în cadrul aşa zisului an sfânt internaţional instituit de Vatican. În acest sens s-a oprit la fostul preot cuminicator al împăratului Maximilian, preotul Augustin Weber, originar din Banat, care este înhumat la Săcălaz. Scopul urmărit a fost de a institui un nou loc de pelerinaj, în vecinătatea Timişorii, similar cu locul de pelerinaj de la mănăstirea franciscană de la Maria Radna, din judeţul Arad”, scria în „nota de analiză” întocmită de ofiţerul de Securitate care se ocupa de „problema bisericilor”, Roland Vasilevici. 

Augustin Weber
 

Pe final, acesta subliniază: “Intenţia lui Boroş a fost contracarată, Weber fiind declarat un aventurier neserios, cu care nu se poate mândri biserica”.

“La această acţiune, care, în ultimă instanţă, a reuşit, au participat numeroşi colaboratori ai Securităţii care au primit şi sarcina să-l discrediteze pe Boroş. Unul dintre colaboratorii Securiăţii (<Balogh>), descris în materialul citat ca „o personalitate de prestigiu în lumea catolică şi conducător al unui ordin călugăresc”, chiar sugerează Securităţii ca în acţiunea de compromitere a lui Boroş acesta să fie prezentat ca un „dereglat psihic”. În ultimă instanţă, colaboratorul <Balogh> - care urma să plece la Roma - a primit sarcina să răspîndească această calomnie a lui Boroş şi la Vatican”, a mai scris Wiliam Totok. 

László Tőkés -“Inamicul numărul 1 în România”

Nu doar preoţii bisericii romano-catolice au avut de suferit. Cea mai cunoscută personalitate a bisericii reformate este, fără îndoială, László Tőkés, cel responsabil pentru declanşarea Revoluţiei din decembrie 1989.

Jurnalistul canadian Árpád Szocsi, ajutat William Totok, întreprins opt stagii de cercetare în Arhivele CNSAS. Dosarul lui Tőkés cuprinde aproximativ 8.000 de pagini. 

“Studiind aceste acte mi-am dat seama că acesta a fost la aceea vreme principalul disident în România şi că Securitatea făcea orice îi stătea în putere, pentru a-l teroriza pe el şi familia lui. rămâne o minune pentru mine felul în care o fiinţă umană poate să reziste la asemenea presiuni”, e de părere Árpád Szocsi.

Pentru a demonstra cât de important era Tőkés pentru organele comuniste, fostul maior de securitate Radu Tinu a relatat jurnalistului canadian un episod în care trebuia să meargă în fiecare lună la Bucureşti în vederea analizării dosarului Tőkés, dar şi pentru a discuta cu ministrul de interne Iulian Vlad, care urma apoi să îi raporteze situaţia lui Ceauşescu. Acesta demonstra că Tokes era inamicul nr.1 pentru dictator. 

„Ceea ce l-a ţinut într-un fel pe Tokes în viaţă a fost faptul că Ceauşescu era speriat de felul în care lumea ar fi putut să reacţioneze dacă lui Tokes i s-ar fi întâmplat ceva”, a mai spus Árpád Szocsi.

László Tőkés, filat de Securitate FOTO A.Szocsi
 

Jurnalistul Árpád Szocsi a fost conducătorul Fundaţiei Maghiare pentru Drepturile Omului cu sediul în Canada (între 1984-1990). Alături de tatăl său a făcut parte dintre cei care au adunat bani în vederea trimiterii a doi jurnalişti franco-canadieni, să îi ia un interviu secret lui László Tőkés, în 20 martie 1989.

Acest interviu a fost apoi transmis de televiziunea maghiară, la 24 iulie, în cadrul emisiunii „Panorama”, care a putut fi văzut şi în România, cu ajutorul antenelor special ridicate de cei din zona de Vest şi Transilvania. 

În interviu Tőkés a vorbit deschis despre felul în care tot poporul român suferea în timpul lui Ceauşescu, dar şi despre felul în care minorităţile – în mod special minoritatea maghiară – erau discriminate, drepturile lor ca minorităţi fiind de fapt abolite.

“Din cauza acestui interviu, Tőkés– care avea deja mari probleme datorită predicilor pe care le ţinea la biserică, şi în care critica nivelul de viaţă din ţară, precum şi situaţia minorităţilor – şi-a pierdut serviciul şi, după o serie de procese legale pe care evident le-a pierdut, a fost fixat termenul de 15 decembrie, termen la care el trebuia fie să părăsească de bună voie parohia, fie să fie evacuat cu forţa”, a mai spus Árpád Szocsi.

Curând, atât László Tőkés cât şi Securitatea şi conducerea partidului au înţeles că difuzarea acestui interviu poate deveni un moment de cotitură în istoria României. Astfel, Nicolae Ceauşescu i-a dat un ultimatum lui László Tőkés  să evacueze până în 15 decembrie 1989 parohia reformată din Timişoara, pe care o conducea. Acesta împreună cu populaţia care a venit să-l sprijine au declanşat prima scânteie a revoluţiei române. 

Radu Tinu, omul cu microfoanele

Radu Tinu, fostul adjunct al Securităţii Timiş, care a fost responsabil pe cazul László Tőkés. Acesta a povestit cum l-a supravegheat pe pastorul reformat.

“Am introdus microfoane în garsoniera în care s-a mutat, după care am introdus microfoane în biserică, în biroul parohia. După ce a venit aici am introdus şi la subsol, unde era un depozit de lemne, unde el a amenajat o cameră de discuţii cu tinerii. Din momentul în care el a venit la Timişoara am căutat persoane, agenţi informatori, care să aibe legături cu el. I-am instruit ce să facă, cum să facă, pentru a şti tot timpul ce face el”, a afirmat Radu Tinu.

Securitatea a folosit metode ingenioase pentru a nu atrage atenţia când s-au montat microfoane. “Să nu se audă când perforam, am adus un picamăr în stradă. Când începeam noi cu burghiul, lângă meseriaşul cu picamărul era şi un om de-al meu, căruia îi făceam semn să îi dea drumul la zgomot. Făcea o gălăgie de nu auzeai nimic”, a povestit Tinu.

Toate casetele au ajuns în Ungaria, deşi canadienii au fost opriţi de securişti, chiar înainte să ajungă la graniţă, dar caseta găsită de aceştia era una goală. 

În raportul securităţii a fost trecut însă o altă variantă. “Securistul a scris că a găsit trei casete şi le-a distrus. A fost o minciună, probabil că au vrut să arate superiorilor cât a fost el de bun. Se pot găsi multe minciuni la Securitate”, a povestit regizorul filmului.

După difuzarea interviului cu László Tőkés, de pe data de 24 iunie 1989, a urmat liniştea dinaintea furtunii.

“Nu i-am făcut nimic. Am stat şi am gândit. Noi aveam lege care interzicea acordarea de interviuri la posture de TV şi radio fără aprobare special. Ce puteam să facem, să-I dăm o amendă şi îl făceam erou. Acest caz al lui László Tőkés se analiza lunar. În fiecare lună mergeam la Bucureşti şi se discuta la nivelul cel mai înalt a securităţii”, a mai spus Radu Tinu.