Familie de cineaști, în căutarea rădăcinilor. „O mică banalitate putea să-ți frângă gâtul în România“
0Documentaristul german Andrei Schwartz, născut în București, este subiectul unui film, realizat chiar de fiica acestuia, Nina, studentă la Facultatea de Film din Leipzig. Tânăra urmărește povestea familiei, consultând arhivele Securității, dar și mărturiile trecutului, lăsate de strămoși.
Nina Schwartz s-a născut în 1997, la șase ani după moartea bunicului, timișoreanul Ladislau Schwartz. A auzit multe povești despre familie de la tatăl ei, Andrei Schwartz, un cunoscut documentarist în Germania. Însă ea a vrut mai mult. Nina Schwartz, studentă la Facultatea de Film din Leipzig, lucrează la primul ei documentar, care urmărește povestea familiei sale din România: bunicul Ladislau Schwartz s-a născut la Timișoara în 1920, iar bunica, pictorița Otilia Grosu, era născută în București, în 1924.
Nina a venit în România împreună cu tatăl ei și a urmărit două planuri: unul despre viața din București a bunicilor, iar al doilea – rădăcinile lui Ladislau Schwartz din orașul natal, la Timișoara. Nina nu vorbește limba română și vine prima oară în țara părinților.
„Prin anul 2020, am descoperit niște fotografii vechi cu bunicul și bunica. Am găsit și multe documente oficiale, în patru limbi. Inițial, am făcut un proiect pentru facultate pe bază de fotografii. Era despre povestea și soarta bunicilor. Încă de atunci am rămas contrariată că sunt multe informații care nu se leagă. De exemplu, am găsit poze cu bunicul în lagăre de muncă, unde erau duși evreii, dar pe de altă parte, am găsit poze cu el și ca soldat, la regimentul de vânători de munte. Am găsit foarte multe poze de la sfârșitul anilor ’60, cu bunicul care mergea la Paris, la Amsterdam, prin toată Europa de Vest, iar asta se întâmpla cât trăia în România comunistă“, a povestit Nina Schwartz pentru „Weekend Adevărul“.
Așadar, tânăra se întreba cum de putea să circule bunicul în țările occidentale și care era prețul pe care trebuia să-l plătească.
Artistul imigrant
Ladislau Schwartz a plecat definitiv în Germania în anul 1969. Înainte de asta, fiind un sculptor cunoscut în România, a dus o viață liniștită, plină de privilegii pentru acele vremuri. Din dorința de a afla cât mai multe, Nina și Andrei Schwarz s-au adresat Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. După aproape un an, au fost informați că există cinci volume, cu 150 de pagini. Artistul avea un dosar de urmărire, dar s-au descoperit și câteva note informative pe care Schwartz le dădea Securității.
„Ceea ce m-a preocupat mai mult după ce am fost în arhivele Securității era că aceste informații nu aveau nicio noimă. S-au trecut în aceste documente lucruri mici și banale. M-am așteptat la ceva cu adevărat captivant, ca în filmele de spionaj, dar de fapt erau niște banalități acolo. Mi-am dat seama, însă, că o mică banalitate putea să-ți frângă gâtul pe atunci în România. Nu exista nicio regulă în sistem, iar asta te făcea complet descoperit. Era o urmărire generală. Totul trebuia urmărit, văzut, cunoscut de organele de Securitate. Trebuia să fie un control total“, a mai spus Nina Schwartz.
Studenta din Lepzig vede lucrurile prin ochii generației sale și încearcă să înțeleagă fenomenul.
„Și acum simte că acest control există și astăzi, sunt atâtea locuri în care ești urmărit. Să nu fim naivi că suntem liberi să facem ce vrem. Doar că pe vremea aia se făcea cu alte metode. Iată un exemplu: când a ieșit bunicul din Ambasada Germaniei Federale, securistul scria că «s-a întâlnit cu oameni bine îmbrăcați». Îți dai seama cât de primitivă era această urmărire? Am găsit toate discuțiile telefonice dintre el și maică-mea. În final, mi-am dat seama că din aceste documente afli doar o parte din adevăr“, a mai afirmat Nina Schwartz.
Își urmărește tatăl cu camera
După două săptămâni de filmări în România, Nina a început, ușor, să pună cap la cap piesele de puzzle.
„Subiectul central al filmului este tatăl meu. Îl urmăresc cu camera prin România. Dar există o groază de povești în jurul lui, care au de-a face cu el. Vom vedea cum se dezvoltă pe mai departe aceaste povești. Fiind pentru prima dată la București și la Timișoara, trebuie să văd aceste orașe și prin amintirea tatălui, dar în același timp trebuie să reflecte și realitatea actuală“, a mai spus Nina.
În loc să se lumineze, poveștile despre familia din România o fac pe Nina să nu mai înțeleagă nimic.
„Străbunicul din partea mamei a fost colonel de informații și a fost cu Armata Română când a fost ocupată Odessa, unde au fost omorâți peste 22.000 de evrei. El a fost cel care s-a ocupat de organizarea siguranței lui Antonescu, când acesta a vizitat Odessa. Iată că acest om a ajuns să trăiască cu bunicul meu, după ce fiica lui s-a căsătorit cu bunicul meu, care era evreu și făcuse muncă forțată“, a mai povestit tânăra cineastă.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, timișoreanul Ladislau Schwartz a făcut detașament de muncă forțată la Târgu-Jiu, Pâncota și Timișoara.
„Erau detașamente temporare, aveau posibilitatea să se întoarcă acasă în weekenduri. Tata a venit la București, unde a cunoscut-o pe mama, în casa artistului Gheorghe Dinu, unde se perindau mulți evrei. Și tata și mama erau artiști. Primii trei ani de viață i-am petrecut în atelierul mamei“, își amintește Schwartz.
Debandada de la CNSAS
Tatăl Ninei, documentaristul Andrei Schwartz, s-a născut în București și a ajuns definitiv în Germania în anul 1973, când era un adolescent de 17 ani. Nici el nu e lămurit după vizita la CNSAS.
„Cercetătorul științific care ne-a asistat a spus că aceste note informative au apărut cu două-trei zile înainte ca tatăl meu să primească pașaportul, cu care putea să plece definitiv în Germania. Nu există nicio notiță scrisă de mână, toate sunt bătute la mașină și sunt chestii atât de formale încât le puteai găsi și în cartea de telefon. E ciudat, pentru că el putea să fie folosit pentru informații importante din Germania, care puteau să compromită oameni“, a spus Andrei Schwartz pentru „Weekend Adevărul“.
Lumea crede că la Arhivele Securității se găsesc toate răspunsurile căutate de cei care cercetează dosare. Schwartz s-a lămurit că nu este așa. „Am găsit aceeași debandadă ca peste tot în România. În plus, e posibil ca multe dosare să fi fost pierdute. Foarte mulți, cei care aveau pile, și-au periat dosarele“, a mai declarat acesta.
Schwartz mărturisește că tatăl său a fost totuși un artist privilegiat, putând să iasă din țară în vremea comunismului.
„Tata știa să vândă artă, avea expoziții în toată Europa. Nu îmi amintesc să fi avut greutăți financiare, nu-mi amintesc să fi făcut foamea. Primele însemnări ale Securității despre tata sunt din 1966, când avusese o expoziție în București, la care fusese și atașatul cultural al Ambasadei RFG-ului. Apar rapoarte după ce tata a intrat în Ambasada RFG, unde s-a dus pentru o invitație la o expoziție la Stuttgart. Securiștii au fost intrigați că a intrat pe poarta principală, dar a ieșit pe cea din spate – atelierul lui era lângă ambasadă“, a mai povestit Andrei Schwartz. Cert este că Ladislau Schwartz nu a primit atunci pașaportul să plece la expoziția din Germania. „I-a scris și lui Ceaușescu, dar nu i s-a acceptat plecarea. Aici apar primele poze cu el în dosar. Din acel moment apar note informative despre el“, a afirmat regizorul.
Pașaport prin Familia Regală belgiană
Andrei Schwartz a reușit să plece destul de greu din România, chiar dacă tatăl său trăia deja de ani buni în Germania. „Tot am încercat să facem cerere pentru așa-zisa reunire de familie, dar mereu ni se spunea că nu au formulare pentru Germania. Spuneau că putem pleca în Franța sau Belgia, dar nu și în Germania“, a spus Schwartz.
Până la urmă a fost nevoie de intervenția Familiei Regale din Belgia, pentru ca Andrei Schwartz și fratele său să primească pașaportul. „Tata a făcut o expoziție la Bruxelles, în onoarea reginei Belgiei. Atunci când Ceaușescu a făcut o vizită la Bruxelles, Casa Regală belgiană i-a înmânat un memorandum pentru facilitarea plecării noastre. Ne-au dat pașaportul, doar că trebuia lăsat tot ce aveam în București. Interesant e că șeful pașapoartelor ne-a mai cerut 20.000 de dolari, motivând că mama a făcut școala în România. Era o sumă mare, cam 200.000 de euro la valoarea de azi. Nu aveam acei bani. Tata s-a dus la ambasadă și s-a plâns de acest lucru și până la urmă ne-au dat pașapoartele fără să plătim“, a povestit Schwartz.
Dus la Miliție pentru că și-a vizitat liceul
După ce s-a stabilit cu familia în Germania, românul revenea des acasă și o putea face din postura de cetățean german. „Am venit în România cam o dată pe an, după ce am renunțat la cetățenia română. O dată m-au arestat pentru că am intrat în fostul meu liceu. Probabil că nu arătam prea bine pentru ei, aveam părul destul de lung. Ne-au dus la Miliție și mi-au spus că am intrat într-o instituție fără aprobare. Devenisem din ce în ce mai străin aici. Atunci am jurat că nu mai calc în România cât trăiește Ceaușescu“, și-a continuat povestea Andrei Schwartz.
Următoarea dată când a venit în România a fost tocmai pe 24 decembrie 1989.
Deși mergea des la București, Andrei Schwartz nu fusese niciodată în Timișoara până la Revoluția anticomunistă. Întâmplarea a făcut să ajungă în orașul de pe Bega în 1989, când a însoțit un convoi umanitar.
„Eram în concediu, la Budapesta, când am aflat că o echipă de la «Medici Fără Frontiere» din Belgia urmează să ajungă în Timișoara. Căutau un vorbitor de română. Așa că am decis să mă alătur convoiului ca traducător. Ne-au dus la Spitalul Județean din Timișoara unde doctorii se uitau la primele imagini despre arestarea lui Ceaușescu“, își amintește Andrei Schwartz.
Aventura a fost periculoasă și putea să-l coste viața. „Un vopsitor de caroserii de mașini care avea o Dacie m-a luat cu el în mașină, să ajung la Hotel Continental. Pe drum au început să tragă în mașină. Mai am și acum poze acasă, se vede că au distrus oglinda retrovizoare. Dacă nimereau un pic mai jos, puteau să ne tragă în tâmplă. Când am ajuns la hotel, ne-au întrebat cei de acolo cine a tras în noi. Armata sau securiștii? «De unde să știu eu?», am răspuns. Mi-au spus că gloanțele de la Armată mai mult pocnesc, iar cele de la Securitate mai mult fâsâie. Le-am spus că n-am fost atent. Era o situație ireală. Mașina era bine ciuruită în spate“, a povestit acesta.
Ziariști străini, în căutarea revoluționarilor morți
Regizorul a luat parte și la prima conferință de presă a Frontului Salvării Naționale. „Se trăgea afară, dar interesant e că nu a tras nimeni spre geamurile acelea mari ale hotelului, unde eram ținte perfecte. Partea nostimă era că am fost singurul dintre jurnaliștii străini care înțelegea românește. Începuse competiția cu cine are mai mulți morți, Bucureștiul sau Timișoara. Au spus în conferința de presă că Timișoara are 8.000 de morți. Ziariștii străini întrebau unde sunt morții, să-i fotografieze. Nu erau credibili. Tot ieșeau afară să se sfătuiască, reveneau cu câte o nouă teorie. După aceea ne-au zis că au fost incinerate cadavrele la Comtim. La 8.000 de oameni morți ar fi trebuit să fie cel puțin 15.000 de părinți care să-și caute morții. Nu i-am văzut prin oraș“, a mai spus Schwartz.
Se încarcă comentariile...
