"Deschideţi uşile, vin cutiile cu viaţă!"
0
Prelevarea de organe de la pacienţii aflaţi în moarte cerebrală reprezintă o adevărată desfăşurare de forţe. Medici, asistente, infirmiere şi şoferi lucrează în afara orelor de program, fără a fi remuneraţi, pentru a duce mai departe activitatea care dă o şansă la viaţă oamenilor pentru care singura speranţă o reprezintă un transplant.
Septembrie 2009. Un tânăr din Bihor a ajuns, în urma unui accident de muncă, în stare gravă la Spitalul Judeţean Timişoara. După doar o zi, a intrat în moarte cerebrală, iar familia şi-a dat acordul pentru ca organele lui să fie prelevate. „Ne-a impresionat profund mama băiatului, care, deşi e un om simplu, fără studii superioare, a înţeles cât de important este să doneze organele fiului său", declara Dorel Săndesc, şeful clinicii de Anestezie şi Terapie Intensivă de la Spitalul Judeţean Timişoara. Odată primit acordul familiei, o echipă de medici şi asistente din cadrul spitalului a început să îl pregătească pe tânărul de 22 de ani pentru operaţia de prelevare de organe. L-au monitorizat întreaga noapte, iar dimineaţa i-a prins la patul lui. La ora 11.30, o echipă de medici din Cluj-Napoca, a ajuns, cu ambulanţa, la Timişoara. „În aceste situaţii, timpul este deosebit de important", declara Cosmin Opriş, unul dintre specialiştii clujeni. În acelaşi timp, pista pentru elicoptere a spitalului era pregătită pentru ca echipa de la Târgu Mureş să poată ateriza fără probleme. La ora 13.40, trei medici coborau dintr-un elicopter, ducând în braţe câteva cutii. Trei ore mai târziu, aceleaşi cutii ieşeau din Blocul Operator, duse de aceleaşi mâini care le-au adus la Timişoara. În una dintre ele, o inimă tânără aştepta să fie transportată la Târgu Mureş, unde i se găsise, deja, un alt piept în care să bată. Au urmat alte recipiente, purtate de alte mâini de medici, şi păstrând, la rece, speranţele la o viaţă nouă pentru doi pacienţi care aveau nevoie de un transplant de rinichi. Era a treia prelevare de organe realizată la Timişoara în 2009, o cifră record pentru oraşul în care nu se făcuseră vreodată mai mult de două astfel de intervenţii într-un an.
August 2010.Un tânăr din Caraş-Severin a suferit un accident pe moped. Starea sa s-a agravat, iar băiatul a fost adus, în ultima duminică a lunii, la Spitalul Judeţean Timişoara. În ciuda eforturilor medicilor, marţi dimineaţa, testele au relevat diagnosticul de moarte cerebrală. Odată cu venirea serii, medicii de la Cluj şi Bucureşti au ajuns la Timişoara, urmând ca puţin după ora 21.00 să înceapă, alături de echipele de aici, prelevarea de organe de la băiatul de 20 de ani. După o intervenţie care a durat aproape cinci ore, ficatul, rinichii, pielea, tendoanele şi oasele tânărului erau gata de transplant. Cutii frigorifice verzi şi albastre, pe care scria cu marker negru „Fundeni", „Transplant tisular" sau „Cuvă Organe" aveau să le ducă viaţă unor oameni internaţi la Cluj sau Bucureşti. Era a treia prelevare de organe făcută la Timişoara în luna august şi a noua, din 2010. „O premieră în acest an este prelevarea oaselor si a tendoanelor", declara Dan Ilincariu, coordonator transplant în cadrul Spitalului Judeţean Timişoara.
Iunie 2011. O femeie de 40 de ani a fost internată cu anevrism cerebral la Clinica de Anestezie şi Terapie Intensivă. La doar câteva zile, a intrat în moarte cerebrală, iar familia sa a decis să salveze viaţa altor pacienţi înscrişi pe listele de transplant. La miezul nopţii, echipe din Cluj, Bucureşti şi Timişoara prelevau rinichii şi ficatul femeii, pentru ca în cursul dimineţii, organele să ajungă la oameni care pot spune că pe trei iunie s-au născut din nou. „Aseară, din echipa noastră au lucrat trei medici şi patru asistente. Vorbim de o pacientă cu probleme cu cordul şi probleme renale. Se punea problema dacă se poate face prelevare. Ultima parte a intervenţiei s-a făcut cu cordul masat la mână", explica asistentul medical Dan Ilincariu, în dimineaţa de după cea de-a 14-a prelevare realizată la Timişoara în 2011.
Numărul record de prelevări de organe realizate la Timişoara poartă amprenta unei echipe în care medici specialişti şi rezidenţi, asistente, infirmiere şi şoferi muncesc cot la cot, în afara programului, fără a fi remuneraţi pentru această activitate. După ore în şir petrecute alături de pacienţi aflaţi în stare gravă, dorinţa de a salva vieţi îi aduce din nou în sala de operaţii, în laboratorul de analize sau în maşina care transportă speranţe la viaţă. Argumentele pentru munca lor, le rostesc într-un glas, fără să stea pe gânduri: asta şi-au ales să facă şi nu există motivaţie mai puternică decât salvarea altor vieţi.
Mult timp, la Timişoara, activitatea de prelevare nu a putut fi finalizată, în principal pentru că medicii nu reuşeau să obţină acordul familiilor celor aflaţi în moarte cerebrală. „Am avut doi ani fără niciun caz, apoi 1-2 cazuri pe an, dar am dorit mult să se întâmple acest lucru şi cred că de multe ori trebuie să doreşti. Prima condiţie e visul, a doua, persistenţa în vis", a explicat Dorel Săndesc, şeful clinicii de ATI. În 2009, o mână de medici timişoreni a luat decizia de a pune pe picioare activitatea de prelevare. Aceasta solicita, însă, personal, iar spitalul oricum se confrunta cu deficit de angajaţi. Medicii aflaţi pe tură nu puteau fi concentraţi pe un potenţial donor, pentru că ar fi fost neglijaţi ceilalţi pacienţi, astfel că singura soluţie a fost crearea unui grup de entuziaşti. „Era imposibil pentru mine să mă ocup singur de această activitate, era foarte greu pentru asistenta de salon să se ocupe de donator, era greu pentru medicul de gardă, şi atunci am spus: Ce facem? Facem o echipă", a declarat Dan Ilinicariu. Şi s-a format echipa. Mai întâi cu câţiva medici şi asistente, apoi acestora li s-au alăturat alte cadre medicale, astfel că, doi ani mai târziu, zece medici şi şapte asistente formează echipa de prelevare cu cele mai bune rezultate din România. „Ne-am oferit singuri, din dorinţa de a ajuta alte persoane. Lucrăm ceea ce ne-am ales", a declarat asistenta Roxana Avram.
Nici în 2009, şi nici anul acesta, membrii echipei de prelevare nu au fost şi nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac în afara programului de lucru. Coordonatorul regional de transplant din Timişoara este angajat ca asistent medical la Spitalul Judeţean. Spune că nici el, nici colegii lui, nu aveau cum să fie remuneraţi pentru ceva ce nu funcţiona, dar speră ca, pe viitor, să existe o legislaţie care să reglementeze această activitate, aşa cum se întâmplă peste tot în Europa. „Nu puteam să mergem acum 5 ani şi să spunem că vrem să fim plătiţi pentru transplant, când noi nu făceam aşa ceva. Dar nici nu putem aştepta până vom fi plătiţi, cât timp oamenii de pe listele de aşteptare mor şi organele se pierd", a spus Ilincariu.
O bătălie învinsă, 4,5, sau 6 lupte câştigate
Potenţialii donatori de organe sunt fie pacienţi care au ajuns la spital în comă de gradul patru şi la care medicul de gardă observă absenţa tuturor reflexelor, fie oameni a căror boală evoluează nefavorabil şi care ajung în comă de gradul patru, medicul curant constatând că, pentru ei, nu se mai poate face nimic. Diagnosticul de moarte cerebrală este pus de doi medici care nu au avut de-a face cu pacientul în timpul tratamentului. „Aceştia notează absenţa tuturor reflexelor, precum şi dacă pacientul nu răspunde la durere, nu respiră singur. Se face un test de apnee, la care pacientul este ventilat cu oxigen sută la sută, se face testul de atropină şi electroencefalograma, care arată absenţa liniei electrice la nivel cerebral, adică moartea creierului", a explicat Dan Ilincariu, cel care află primul dacă pe secţia de ATI se află un pacient în moarte cerebrală. După seria de teste, urmează o perioadă de şase ore, stipulată prin lege, după care se reface întreaga baterie de teste. Moartea clinică se declară numai dacă rezultatele ambelor teste sunt negative. „Atunci când e evident că un pacient nu mai are nicio şansă şi că decesul e unicul deznodământ posibil, se pune diagnosticul de moarte cerebrală", a spus Dorel Săndesc.
Odată pus diagnosticul care înseamnă că o viaţă e aproape de punctul final, medicii le explică părinţilor, fraţilor, soţilor sau copiilor pacientului aflat în moarte cerebrală, că dacă acceptă să doneze organele acestuia, alţi oameni ar putea fi salvaţi. Uneori, aparţinătorii cer sfatul preotului de la biserica din curtea spitalului judeţean, înainte de a lua o decizie. „Pe toţi cei care au venit aici şi au avut muribunzi am încercat să-i convingem că dacă bolnavul lor nu are şansă de viaţă, să ofere şansa altora", a spus preotul Cosmin Dan. Potrivit acestuia, temerile cele mai mari ale aparţinătorilor sunt că pacientul ajunge în mormânt fără ficat, fără cornee sau fără rinichi şi nu se mântuieşte. „Te poţi mântui cu sufletul tău, nu cu rinichii, sau cu pielea, sau cu corneea. Nu te mântuieşti prin organe, ci prin sufletul tău, prin ce ai făcut", a adăugat preotul. Acesta le spune, de fiecare dată, rudelor celui aflat în moarte cerebrală, că biserica le aprobă alegerea, întrucât donând organele, alţi oameni sunt ajutaţi. „Şi ei se gândesc. Pleacă. Revin. Îi sună şi pe alţii, iar unii dintre ei acceptă, când muribundul e în ultimul ceas, să doneze", a mai spus preotul Cosmin Dan.
Familia nu are foarte mult timp la dispoziţie să ia decizia, astfel că discuţiile nu se pot întinde la mai mult de câteva ore. „Este un moment extrem de greu şi ingrat să intervii numai după ce le-ai spus că, din punct de vedere medical, nu mai putem face nimic, şi în secunda următoare, când nici nu a aucat să se obişnuiasă cu ideea că a pierdut pe cineva drag din familie, tu să vii cu o cerere. Timpul este, însă, extrem de preţios. Durata în care aceste organe pot fi ţinute e extrem de scurtă, astfel că nu le putem acorda timp de gândire foarte mult", a explicat medicul Claudiu Macarie, unul din oamenii de bază ai activităţii de prelevare de la Timişoara.
Acceptul familiei pentru donarea de organe înseamnă declanşarea unui sistem care capătă tot mai multă experienţă. În funcţie de „harta" organelor cu a căror prelevare au fost de acord aparţinătorii, coordonatorul de transplant de la Timişoara îşi anunţă colegii din ţară, pentru ca aceştia să se deplaseze în Banat în cel mai scurt timp. Până la începerea intervenţiei, pacientul trebuie ţinut în viaţă, responsabilitate care le revine medicilor şi asistentelor de la Timişoara. E de ajuns un telefon al coordonatorului de transplant pentru ca echipa să fie formată. „De doi ani nu am păţit să nu am pe cine aduce la spital", a spus Dan Ilincariu.
„Se pot schimba multe în ţară"
Medicii cu cea mai mare experienţă, cei care au făcut cele mai multe menţineri în viaţă ale donatorilor de organe, sunt obişnuiţi cu munca de voluntariat în spital încă de când au terminat rezidenţiatul. Posturile în spital erau blocate şi nu vroiau să abandoneze proiectele începute, astfel că au semnat un contract de voluntariat, prin care continuau să lucreze pe secţia de ATI. „Nu am vrut să renunţăm la activităţi pe care le-am demarat, ar fi însemnat să renunţăm la tot. Am pornit mai multe activităţi, şi pe partea de cercetare, am încercat să nu ne limităm la rutina de zi cu zi. Se pot schimba multe în ţară", a spus medicul Claudiu Macarie. Cu aceeaşi convingere răspunde şi Dorian Drăgulescu, pentru care emigrarea nu este o opţiune, deşi spitale bine dotate oferă salarii consistente cadrelor medicale din România care aleg să profeseze peste hotare. „Există posibilitatea oricând să plecăm, dar eu aşa am fost crescut, mai legat de glie", a spus medicul Dorian Drăgulescu.
Prima prelevare la care a participat l-a impresionat şi îşi aminteşte cu exactitate fiecare detaliu legat de tânărul din Reşiţa, ajuns în moarte cerebrală în urma unui accident stupid. „Într-o altercaţie, a căzut şi s-a lovit cu capul de bordură. Accidentul i-a fost fatal. După câteva zile de încercări ale noastre, a intrat în moarte cerebrală", îşi aminteşte medicul.
Zilele la rând petrecute la graniţa dintre viaţă şi moarte duc cu ele o mare încărcătură emoţională, psihică şi fizică, dar medicii spun că ştiau toate aceste lucruri şi că singuri şi-au ales ceea ce fac. „În fiecare zi vedem cazuri grave, oameni care mor, viaţa se termină. Eu încerc să nu mă gândesc că viaţa se termină pentru acel om, ci că ea continuă pentru alţii. Ştiu sigur că medical, acel om nu are nicio şansă să trăiască. E clar că va muri, şi atunci, de ce să nu ajutăm alţi pacienţi?", a spus Dorian Drăgulescu. „Avem posibilitatea, o singură dată, să contribuim la salvarea altor 4,5, 6 vieţi. Cred că e o motivaţie suficient de puternică, face parte din meseria pe care ne-am ales-o", a adăugat Claudiu Macarie.
Sărbătorile de iarnă, verile în care cei mai mulţi timişoreni se află în concediu sau zilele de naştere ale celor apropiaţi i-au prins, nu o dată, pe medicii din capitala Banatului, la datorie. Cu o zi înainte de Revelion, s-au adunat cu toţii la spital pentru a preleva organele unui pacient care nu a mai prins anul 2011 în viaţă. De Sfântul Ion, fiica lui Dan Ilincariu îşi sărbătorea onomastica, în timp ce tatăl ei contribuia la salvarea vieţilor unor necunoscuţi. Nici anul trecut şi nici anul acesta, Dorian Drăgulescu, Claudiu Macarie sau coordonatorul lor nu au plecat în concediu. Se sprijină unul pe altul, pentru că detaşarea de cazurile cu care se confruntă este o misiune dificilă. „Este greu să spui că ne detaşăm, nu prea poţi să uiţi aceste cazuri. Dintr-un anumit punct de vedere sunt tragice, sunt oameni care mor, pe de altă parte sunt alţi oameni care scapă cu viaţă şi pentru care aceste organe înseamnă foarte mult", a explicat Dan Ilincariu. „Discutăm între noi orice legat de aceste cazuri, ne susţinem unii pe alţii. Asta e ce putem face, să stăm de vorbă. Activitatea e foarte complexă, e grea şi din punct de vedere intelectual, şi fizic, şi psihic, e stresant, dar asta ne-am ales", a adăugat asistentul medical.
Sistemul care naşte speranţe de viaţă
Până la prelevarea organelor, pacientul are nevoie de supraveghere permanentă. În jurul lui se află, în fiecare clipă, cel puţin un medic specialist, un rezident şi o asistentă. Se fac analize multe, la intervale scurte, se trimit la centrele unde urmează să se facă prelevarea o serie de date, pentru găsirea unui receptor compatibil. „Pacienţii sunt instabili, este nevoie de multă muncă pentru a-i echilibra. Stăm tot timpul cu ei, pentru că totul se poate schimba de la o secundă la alta", a explicat Claudiu Neamţu, medic specialist ATI.
La începutul activităţii de prelevare, din cauza numărului redus de membri ai echipei de la Timişoara, medicii şi asistentele stăteau şi două zile, fără întrerupere, alături de donatoul de organe. „Am pornit de la 48 de ore de stat non-stop în spital, din momentul identificării şi până când plecau echipele", a spus Claudiu Macarie. Deşi pacientul este mort din punct de vedere cerebral, totul decurge ca o intervenţie chirurgicală clasică, donatorul fiind menţinut sub anestezie pe toată durata prelevării. „Am stabilit un program de opt ore, pentru ca nici personalul care vine voluntar de acasă să nu stea mai mult. Pe de altă parte, unii din ei nu mai vor să plece până nu e gata intervenţia. E şi o activitate deosebită şi atunci cei care lucrează o fac din plăcere şi vor să-şi ducă treaba până la capăt", a explicat Dan Ilincariu. „Nu e o problemă de câte ore ne aflăm la spital, oricând am lua-o de la capăt", a adăugat asistenta medicală Mihaela Deac.
În sala de operaţii, medicii veniţi să preleveze organele intră într-o ordine bine stabilită, adaptându-şi viteza atât la starea pacientului, cât şi la ceea ce se întâmplă „afară". Orice fenomen meteorologic poate reprezenta o complicaţie, orice întârziere a unui avion încetineşte viteza medicilor care prelevează organele. „Am avut momente în care intervemţia s-a prelungit, când am avut două prelevări odată şi trebuia să plece un chirurg cu ficatul, echipa să rămână, iar Taromul nu mai avea locuri în avion. Cineva a renunţat la un loc şi a reuşit să plece cu ficatul", a spus Dan Ilincariu. Prelevarea este o intervenţie chirurgicală, iar pacientul este tratat ca o persoană care iese de pe masa de operaţie ca şi cum ar ieşi viu. „Nu e nicio diferenţă între o intervenţie chirugială clasică şi o intervenţie de prelevare. Este obligaţia chirurgilor care intervin să asigure estetizarea cadavrului", a explicat Dan Ilincariu. După ce au încheiat intervenţia, organele iau calea marilor spitale în care se face transplant, fie cu ambulanţa, fie cu avionul.
Romulus Avram e şofer la spitalul judeţean din 2008. Maşina pe care o conduce a fost cumpărată pentru a face economii la transportul de care are nevoie spitalul, astfel că timişoreanul a fost integrat, rapid, în echipa de prelevare. Ştie ce se întâmplă înainte, în timpul şi după o astfel de intervenţie. Programul său de lucru este de opt ore pe zi, dar când se iveşte activitatea de prelevare, participă la ea, la orice oră. „Duc echipele de prelevare, organele care trebuie duse urgent la aeroport şi uneori până la Bucureşti, atunci când avionul nu le poate prelua", a spus Romulus Avram.
Activitatea medicilor l-a marcat mult şi continuă să îl impresioneze. „Am avut probleme de etică şi l-am întrebat pe Dan dacă e bine ce facem. Eu sunt mai religios, mi-am pus o serie de întrebări. Am aflat apoi că şi părintele de aici e în echipă. M-a impresionat apoi foarte mult cazul unui copil care s-a dus, dar a salvat trei vieţi, iar după aceea medicii de la Târgu-Mureş, care au transplantat inima copilului la o fetiţă, mi-au arătat-o pe micuța supraviețuitoare în poze", a spus şoferul timişorean. La aeroport îl cunoaşte deja toată lumea. „Când mă văd, mă întreabă: «Iară?». Eu le zic: «Iară, deschide poarta, că ne grăbim!»",a povestit şoferul maşinii care transportă, după fiecare prelevare, cutii colorate, ce ascund, printre cuburi de gheaţă, vieţi care îşi caută stăpân.
Cifre
Conform datelor Comisiei Europene din 2010, România are cea mai mică rată a donărilor de organe din UE, cu un donator decedat la un milion de locuitori, în timp ce în Spania, lider în acest domeniu, rata este de 33,8 de donatori decedaţi la 1 milion de persoane. În 2006, la Timişoara s-a efectuat o prelevare de organe, în 2007 au fost realizate două astfel de intervenţii, în 2008 niciuna, în 2009, trei, în 2010, 15, iar în prima jumătate din 2011, 16. Salariul lunar al unui medic rezident din echipa de prelevare este de aproximativ 800 de lei, iar cel al unui specialist sau al unei asistente medicale ajunge la 1.700 de lei.
În România există cinci coordonatori regionali de transplant, care sunt plătiţi doar de spitalele în care lucrează, fără a obţine vreun beneficiu material pentru activitatea din cadrul Agenţiei Naţionale de Transplant. În Spania, în fiecare spital, la fiecare tură de opt ore există trei medici care se ocupă strict de activitatea de transplant.
Se încarcă comentariile...
