Scrisoarea disperată a Papei Pius al XI-lea adresată lumii creştine cu privire la pericolul comunismului

În anul anul 1937, Papa Pius al XI-lea a emis Scrisoarea enciclică „Divini Redemptoris”, prin care atrăgea atenţia asupra pericolului reprezentat de comunism, care era pe cale să se transforme într-un flagel la adresa lumii creştine.

Enciclica „Divini Redemptoris” a fost un apel pe care Papa Pius al XI-lea l-a făcut creştinilor şi o chemare la luptă împotriva comunismului. Semnalul de alarmă care a fost tras a fost nesocotit în statele civilizate, iar previziunile conducătorului Bisericii Catolice avea să se împlinească. 

„Atitudinea anticreştină a marxism-leninismului a vizat pretinsa scoatere a omenirii de sub „robia” credinţei în Dumnezeu, credinţă tradiţională considerată cauza nefericirilor istorice şi piedică a progresului civilizaţiei moderne Cel mai mai intransigent duşman al creştinismului a fost stalinismul, strategia ateizării forţate şi grabnice a lumii. De aceea, Bisericile creştine, mai ales Biserica Romei, au luat atitudini intransigente faţă de răspândirea „ciumei roşii”. Contaminarea cu ideologie atee a lumii a fost considerată, din perpsectivă ecleziastică, un pericol apocaliptic. Pentru Bisericile creştine, propaganda comunistă, susţinută prin presă, broşuri, afişe, mesaje radiofonice etc., a devenit o ţintă a criticii intransigente“, a menţionat istoricul Mihai Teodor Nicoară, în lucrarea „Enciclica «Divini Redemptoris», despre comunismul ateu“. 

Comunismul era asemuit de Patriarhul Miron Cristea cu „Calul Troian”

Bisericile creştine şi-au unit eforturile în lupta împotriva comunismului. Inclusiv Patriarhul Miron Cristea a atras atenţia, în anul 1936, cu privire la pericolul reprezentat de comunism, dar cele mai multe critici şi apeluri au venit din partea Bisericii Catolice. 
 

„În spaţiul românesc, o serie de intelectuali şi slujitorii ai Bisericilor creştine Ortodoxă şi Greco-Catolică au avut atitudini ostile faţă de comunismului ideologic, pericolul resimţit venind de la ateizarea militantă, universalismul ideologic al marxism-leninismului şi de la strategiile agresive ale stalinismului. (…) În anul 1936 I.P.S.S. Patriarhul Miron Cristea a luat, la rândul său, o poziţie fermă, folosind în ziarul „Universul” cuvinte grele despre pericolul comunismului. Patriarhul considera comunismul „Calul Troian”, care punea în pericol cultura şi civilizaţia românească. I.P.S.S preciza cu dramatism cât de greu se putea apăra lumea de comunism, care nu se impunea prin confruntare deschisă, ci printr-o „luptă de şobolan”.

Vocea anticomunistă a Bisericilor creştine s-a accentuat tot mai mult în anii care au urmat Primului Război Mondial, datorită abuzurilor şi furiei anticreştine şi antiecleziastice, care se manifesta în Uniunea Sovietică. Venirea lui I.V. Stalin a înrăutăţit şi mai mult situaţia. Biserica Catolică, prin vocea Papei Pius XI, a dat alarma anticomunistă în repetate rânduri, chemând la ripostă, nu numai religioasă, ci şi intelectuală, culturală şi politică împotriva comunismului ateu“, a arătat istoricul Mihai Teodor Nicoară. 

„Un atentat la adevărul suprem al existenţei lui Dumnezeu“

Enciclica „Divini Redemptoris” a reprezentat un apel făcut de Papa Pius XI la toate statele civilizate, nu doar la bisericile creştine. Nu era prima scrisoare pe care Vaticanul o emitea cu privire la flagelul comunismului. „Enciclica „Divini Redemptoris” din anul 1937 despre comunismul ateu a fost lansată într-un moment considerat apocaliptic de către Biserica Romei. Monstrul ateismului, care cucerea poporul sovietic printr-o propagandă sistematică şi obligatorie, impunea o luptă urgentă şi deschisă a lumii civilizate. Ateismul însemna pentru Papă «puterea întunericului», care nu urmărea altceva decât să smulgă din minţile oamenilor pe Dumnezeu-Tatăl. Intenţia atee a stalinismului lovea fără milă în fundamentele creştine şi identitare ale tuturor naţiunilor europene, de aceea riposta papală trebuia să fie puternică.

Şansa creştinilor nu era alta decât solidarizarea imediată contra comunismului învrăjbitor. De altfel, şi în precedenta Enciclică papală, intitulată „Caritate Cristi” (3 mai 1932) s-a insistat pe colaborarea cordială între creştini, pentru apărarea omenirii de marele pericol al ateismului comunist, doritor să fondeze o civilizaţie fără Dumnezeu, bazată pe teroare. Biserica Catolică avertiza cu îngrijorare că, nu numai Bisericile trebuiau să se opună comunismului, ci şi statele civilizate. Statele democratice trebuiau să colaboreze cu propriile lor mijloace, la acţiunea spirituală a Bisericilor, să împiedice pătrunderea vicleană a propagandei atee, care, cu născociri mincinoase, putea să răstoarne din temelii ordinea democratică“, se mai subliniază în lucrarea „Enciclica «Divini Redemptoris», despre comunismul ateu“.

„Divini Redemptoris” a avut menirea să arate lumii creştine erorile, mijloacele violente şi înşelătoare ale bolşevismului sovietic, care punea în pericol de moarte societatea umană, construită tradiţional pe pricipiile divine.

„Doctrina comunistă a fost descrisă în „Divini Redemptoris” ca un pseudo-mesianism, mai periculos decât alte mişcări atee din trecut. Comunismul promitea justiţie, egalitate, înfrăţire în muncă, progres economic, adică tentaţii seducătoare, lansate pe fondul deznădejdilor, nenorocirilor şi mizeriei în care trăiau oamenii, mai ales în vremuri de criză. Comunismul s-a bazat pe principiile materialismului dialectic şi istoric, „predicate” de Marx şi îmbogăţite de Lenin. (...) Doctrina comunismului reprezenta un atentat la adevărul suprem al existenţei lui Dumnezeu, ceea ce însemna o răsturnare barbară a valorilor tradiţionale“,

a prezentat istoricul Mihai Teodor Nicoară.

Tarele occidentului

Comunismul găsea un teren propice ca urmare a problemelor de ordin social. Scrisoarea papală atrăgea atenţia şi asupra acestui aspect: „În problema muncitorimii poziţia Bisericii Catolice se referea la raportul de sprijin şi ajutor reciproc între capitalişti şi muncitori, la salarizarea justă a celor ce muncesc. Din cauza „liberalismului amoral” societăţile se confruntau cu nedreptăţi şi injustiţii sociale, mai ales muncitorimea. Biserica a susţinut că era nevoie de „reparaţii”, dar acestea nu trebuiau făcute prin teroare, prin luptă de clasă sau prin abuzul autocrat al Statelor.

Comunismul uzurpa legea divină, bazată pe adevăr şi iubire, înlocuind-o cu un program politic de partid, care se năştea din bunul plac al unor ideologi, din ură şi luptă de clasă.

Biserica propovăduia, din contră, adevăr, pace, armonie socială, iubire pentru familie şi patrie, dar şi pentru alte popoare, fiind departe de erorile ideologice şi de exagerările partidelor politice. Accentul profetic al Bisericii Catolice a fost făcut în termeni ostili, anticomunişti, pentru a arăta imensul pericol al acestui flagel, născocitor de promisiuni deşarte. Comunismul a fost considerat de Biserica Catolică o mişcare ateistă ameninţătoare, un „flagel satanic,” de aceea, denunţarea lui trebuia făcută cu insistenţă şi râvnă, mai ales pe măsură ce bolşevismul a încurajat persecuţiile contra Bisericii şi creştinilor după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (1917). (...) Pentru a explica motivele pentru care comunismul a câştigat teren, mai ales în masele muncitoreşti, Enciclica aducea aminte de „părăsirea religioasă şi morală”, realizată de politica şi economia liberală, în toate domeniile vieţii sociale şi culturale. Munca, impusă muncitorimii, inclusiv în zilele de duminică, a secularizat viaţa acesteia, nu i-a permis participarea firească la sărbătorile religioase, nu au mai fost construite biserici, nu s-a înlesnit activitatea preoţilor, ceea ce a dus inevitabil la slăbirea vieţii creştine. Din cauza acestor greşeli, dar şi a ezitărilor pe care însăşi Biserica creştină le-a avut, s-a construit treptat o lume decreştinată, în care s-a strecurat cu uşurinţă „eroarea comunistă”, arată Mihai Teodor Nicoară.

Himerele comunismului 

Comunismul s-a bazat pe ideea colectivităţii şi a egalităţii, concepte mai mult de natură teoretică. De asemena, ideile comuniste erauun îndemn la lupta de clasă. „Autoritatea, puterea comunistă nu avea nici un reper divin, ci îşi extrăgea originea primă şi unică doar în colectivitate. Existenţa proprietăţii era considerată de comunism un izvor al exploatării, de aceea, dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale şi mijloacele de producţie nu exista. În consecinţă, sublinia scrisoarea papală, comunismul „despuia” lumea de proprietate privată, libertate, morală, ierarhie, autoritate şi atenta la principiul moralităţii şi indisolubilităţii instituţiei familiei. (...) Enciclica „Divini Redemptoris” a explicat creştinilor ce putea deveni în viitor societatea omenească, dacă se întemeia pe baze materialist-atee: «o colectivitate fără altă ierarhie decât cea a sistemului economic», nivelul de trai fiind declarat scopul suprem şi generos al sistemului comunist. Menirea unică a societăţii comuniste ar fi producerea bunurilor, prin munca colectivă, „desfătare în cele pământeşti”, un paradis imaginar, în care oricine „ar da după forţele sale şi ar primi după trebuinţele sale»“, se mai prezintă în lucrarea „Enciclica «Divini Redemptoris», despre comunismul ateu“. 

Propaganda comunistă

Comuniştii se bazau pe un aparat de propagandă bine pus la punct şi dezvoltat, dar şi de fonduri pentru răspândirea şi inocularea programului. „Enciclica „Divini Redemptoris” a insistat să dezvăluie „şiretenia”, cu care propovăduitorii comunismului atrăgeau elitele, dar mai ales pe tineri, care nu erau capabili să înţeleagă „cruzimea, respingătoarea şi neomenoasa faţă a principiilor comuniste”. Agenţii de propagandă ai comunismului ştiau să profite de antagonismele de rasă, de diviziunea sau chiar opoziţia dintre sistemele politice, de dezorientarea din câmpul ştiinţei fără Dumnezeu, pentru a se infiltra în Universităţi şi a sprijini principiile comuniste cu argumente psudo-ştiinţifice. (...) Papa Pius XI a subliniat cu tristeţe că propaganda comunistă beneficia de largi mijloace financiare, organizaţii gigantice, congrese internaţionale, de nenumărate forţe bine pregătite, de foi volante, reviste, cinematografe, teatre radio, şcoli, universităţi, aşa încât „veninul” ideologiei putea să se infiltreze cu uşurinţă în suflete şi minţi.

Propaganda bolşevică insista pe „paradisul” comunist, dar un paradis, care se construia prin teroare, corupţie morală, destrămare abuzivă a vechilor structuri sociale şi prin munca silnică a milioane de oameni. Enciclica papală din 1937 exprima compasiunea sinceră şi părintească a Bisericii Catolice faţă de popoarele Uniunii Sovietice, care fuseseră silite să suporte jugul greu al sprijinitorilor sistemului comunist. Papalitatea era nemulţumită de slaba putere de reacţie a presei, mai ales a presei mondiale necatolice, care era mai zeloasă să prezinte cotidianul lumii, decât să combată flagelurile ideologice“, arată istoricul clujean.

Scrisoarea enciclică se încheia cu un apel către „rătăciţi”, către cei care fuseseră sau erau pe cale de a fi seduşi de răul comunismului.

Atitudinea anticreştină a marxism-leninismului a vizat pretinsa scoatere a omenirii de sub „robia” credinţei în Dumnezeu, credinţă tradiţională considerată cauza nefericirilor istorice şi piedică a progresului civilizaţiei moderne Cel mai mai intransigent duşman al creştinismului a fost stalinismul, strategia ateizării forţate şi grabnice a lumii. De aceea, Bisericile creştine, mai ales Biserica Romei, a luat atitudini intransigente faţă de răspândirea „ciumei roşii”. Contaminarea cu ideologie atee a lumii a fost considerată, din perspectivă ecleziastică, un pericol apocaliptic.