Cum se vindecau ţăranii cu ajutorul descântecelor şi folosind plante cu efect tămăduitor. Pentru ce era bun prazul şi când se utiliza muşeţelul
0
Descântecul este o formulă magică în versuri care se rosteşte, însoţită de gesturi, de către aceia care descântă pentru a se obţine îndepărtarea unui farmec ori vindecarea de o boală.
Bolile oamenilor erau considerate pedepse divine pentru păcate ori determinate de intrarea sub influenţa unor spirite malefice, sau erau provenite prin intermediul fermecătoarelor şi vrăjitoarelor „care ştiau să facă cu dracul”.
„Cercetările etnologice au lămurit că vrăjile şi farmecele se fac tot prin descântece. (...) Descântătoarele, spre deosebire de fermecătoare şi vrăjitoare, luptau împotriva răului provocat, având şi sprijinul Maicii Domnului“, arată Alexandru Doru Şerban.
Etnologul Iuliu A. Zanne a împărţit descântecele în:
- necurate: făcute de vrăjitoare, pentru răul omului şi animalelor, sub influenţa Dracului;
- curate: făcute de babe, pentru vindecarea omului şi animalelor, sub ocrotirea Maicii Domnului.
Descântecele erau făcute de femei înzestrate de natură cu puteri tămăduitoare şi calităţi bioenergetice, ce le făceau recunoscute în comunităţile locale. În monografia „Preajba – vatră de istorie şi tradiţii” se consemnează cum a devenit descântătoare Baba Lia: „Într-o noapte i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a cerut să descânte oamenilor şi animalelor ce erau în suferinţă. Când s-a trezit, ştia o sumedenie de descântece, de care nici nu auzise până atunci. Tânără fiind, s-a ruşinat să practice descântecul. Duminică, înainte de a merge la biserică, a intrat în şopru şi a găsit o parte din vite moarte. Atunci a înţeles că a fost aleasă de Cel de Sus, să-şi ajute semenii”.
Descântece de urcior, de gâlci, de junghi, de dragoste şi dezlegare
Etnologul gorjean descrie modul în care se realiza descântecul şi categoriile acestuia, în funcţie de afecţiunea pe care o trata:
„Descântecul era acţiunea de scoatere a răului din corp şi îndepărtarea lui «să rămână omul curat şi luminat,/ cum Maica Domnului l-a lăsat!». Descântătoarele erau aduse la casa bolnavului şi, în funcţie de suferinţa acestuia, spuneau descântecul ştiut, însoţit de practici magice, de folosirea unor plante terapeutice şi de obiecte simbolice: apă neîncepută, apă sfinţită, oală nouă în care se stingeau cărbuni aprinşi, busuioc, cuţite, topoare, îmbrăcăminte etc. În scop de purificare a spaţiului în care se găsea bolnavul, descântătoarele aprindeau tămâie, iar nelipsite erau cărbunele şi plantele medicinale, care creau o stare miraculoasă, dătătoare de speranţă în bine. Descântecul era şoptit (bolborosit) neînţeles, ca să aibă cuvintele putere magică şi întrerupt din când în când de căscat, ca semn al efectului benefic transmis bolnavului. Cifra trei era frecventă în conţinutul descântecelor. Subiectul putea fi deocheat de: bărbat, femeie, fată mare. Descântecul era zis de trei ori asupra celui descântat, căruia i se
dădea de trei ori să bea apă descântată. După cine provoca durerea şi după boala pe care o vindecau, descântecele mai cunoscute la gorjeni au fost: de deochi, de izdat, de rânză, de bubă, de albeaţă, de urcior, de gâlci, de junghi, de dragoste şi dezlegare etc“.
Cum erau deoacheaţi copiii şi cum se scăpa de acesta
Potrivit etnologului gorjean, deochiul este o stare de boală, manifestată prin dureri de cap şi afectează mai ales copii mici. De aceea încă de la naştere mamele luau măsuri de prevenire a deochiului. Copiii admiraţi erau cei mai deocheaţi. „Mamele le puneau la vedere un fir roşu, să nu se prindă deochiul de ei. Persoanele care ştiau că au năravul să deoache, la despărţire îi scuipau ori le făceau în frunte semnul crucii cu scuipat, zicându-le: „«Să nu-ţi fie de deochi!». Deochiul era scos de baba descântătoare, «Din capul lui ... te-am luat!» care bolborosea neînţeles un text de adresare imperativă, «Ieşi deochi!», însoţit de alte practici: «Că eu cu sufletul te-am suflat / Cu scuipat, team scuipat!». Pentru vindecarea celui deocheat era folosită adesea o recuzită rituală. Descântătoarea îşi însoţea textul cu mestecatul în apa adusă din fântâna neîncepută în acea zi (prima apă), pusă într-o ulcică nouă. Ea se folosea de un fir de busuioc (e cu leac, mai ales dacă-i de la Bobotează) ori de mătură (scoate durerea afară). În apă se stâmpărau frecvent cărbuni, descântânduse:
«Cum se stinge cărbunele, Aşa să se stingă şi durerile, Să rămână curat, luminat, ca argintul strecurat Cum Dumnezeu l-a lăsat!».
Se dădea bolnavului să bea de trei ori, din apă. Variantele descântecelor de deochi sunt numeroase. Izdatul se manifestă sub forma unor dureri mari de stomac. Bolnavul era frecţionat cu degetele pe pântec, în timp ce descântătoarea repeta de trei ori textul:
„Fugi Izdate, necurate, Nu te-ntinde, nu cuprinde, Cu cuţit te tai, Putere să nai, /Du-te-n vârf de munte, Vântul să te-asculte Pe ... să-l părăseşti, Acolo să izdăseşti, Să rămâie ... curat, Ca argintul strecurat, Cum Maica Precesta l-a lăsat!”.
După descântec se sufla asupra bolnavului şi i se indica să se mişte uşor“, se arată în lucrarea „Descântecele în monografiile locale. Practici de tămăduire şi plante de leac la gorjeni“.
Bolnavul era afumat în timpul descântecului
În satele de pe Valea râului Jaleş, „în timpul descântatului se afuma bolnavul la rană, cu tămâie de la Bobotează. „Apoi, într-un ciob cu busuoic, tot de la Bobotează, cu găitanul rupt de la haină, se descânta cu puţină untură: «Bubă pripită, / Bubă domoală, / Bubă câinească, / Bubă porcească, / Bubă tuciurie, / Bubă vişinie, / Bubă cu usturime, / Bubă cu mâncărime, / Nu-l întinde, / Nu-l gâmfa, / Nu-l înţepa, / Că nu poate dormi, / Şi nu poate hodini, / Să fugi, cum fuge fulgerul pe cer, / Ucigaşul de tămâie, / Să rămână curat, luminat, / Din gura mea lăsat!»”, mai menţionează etnologul gorjean.
După descântec, bolnavul era uns pe rană cu untură şi bandajat. Junghiul din trupul omului era scos prin descântece şi cu ajutorul cânepei de vară, dusă la biserică, apoi făcută aţă prin împletire cu ochii închişi. „Se obişnuia ca sfoara descântată să fie luată acasă şi încolăcită în jurul locului dureros. În gaura anume lăsată la mijloc se punea sare. Din această sare bolnavul lingea puţin, apoi se lega cu aţă pe unde îl ţinea junghiul“, arata Alexandru Doru Şerban.
Descântecele de dragoste
Frecvente erau şi descântecele de dragoste şi de desfacere. „Ele erau replici, adeseori poetice ca „făcăturile” vrăjitoarelor şi fermecătoarelor: «Duminică de dimineaţă, / Mă sculai şi o apucai, / Pe o potecă neumblată, / De rouă nescuturată, / Plângându-mă, văitându-mă, / Că m-a urât şi scrisa mea, / Că mi s-a dat şi m-a fermecat, / Mi-a pus în cap peri de ţap, / În picioare, copite de căprioare, / În mâini peri de câini, / M-au fermecat şi toată lumea m-a urât, / Mai ales scrisa mea! / Maica Domnului din cer, mă auzi, / Pe scări de aur coborî, / Şi mă întrebă, / Ce ai ... (cutare) de plângi şi te văicăreşti?, / Cum să nu plâng, / Că mi s-a dat şi m-a fermecat, / Şi toată lumea m-a urât. / Atunci Maica Domnului de mână mă luă, / Şi în jgheab de aur mă băgă, / Cu busuioc mă spălă... Mă lăsă curat şi luminat, / Ca argintul strecurat, / Şi Iisus Hristos, mai milos, / Îmi puse pe umeri doi luceferi frumoşi, / Toată lumea să se uite la ei, / Mai vârtos scrisa mea, / Să nu poată sta, / Până nu m-o vedea». Descântecele de dragoste aveau menirea de a îndepărta „urâciunile”, ca acela „scris să nu poată sta, până pe mine nu m-o vedea”.
Plantele de leac
Etnologul gorjean arată că descântecele erau transmise din generaţie în generaţie: „Descântecele se furau ori se transmiteau de la mamă la fiică prin viu grai. La ce rămânea din memorarea textului se adăugau noi construcţii rimate ale noii descântătoare. Aşa au apărut variantele numeroase ale descântecelor, care lecuiau pe oameni, dar şi pe animale.(...) Descântătoarele foloseau şi unele plante de leac“.
În studiul monografic „Comuna Crasna”, autorii Constantin şi Gheorghe Dănescu au făcut un inventar al leacurilor vegetale din zona montană şi submontană a comunei lor. Plantele de leac se păstrau în legături ori erau amestecate cu uleiuri şi grăsimi animale pentru unsori. Unele plante se puneau pe jeratic şi se făceau fumuri
ori se fierbeau şi se făceau aburi. Unele se coceau pe spuză ori se ardeau şi erau folosite sub formă de cărbuni sau scrum. Anumite plante de leac, după ce erau pisate, se plămădeau în apă, spirt, ţuică, vin, oţet, ulei, apoi după macerare, în câteva zile, erau bune de folosit.
Iată care sunt cele mai importante plante de leac:
• Praz (Allium pornim) - în alimentaţie; cu zeamă de praz fiert se oblojeau hemoroizii;
• Salcie coaja (Salix alba) - era folosită pentru vopsit în galben; frunzele şi coaja se puneau în băi contra reumatismului;
• Salcâm (Robinia pseudaccacia) - florile se foloseau pentru vopsitul bumbacului. Ceaiul contra durerilor de burtă şi ulcer, durerii de cap, insomnii;
• Soc (Sambucus racemosa) - pentru prepararea sucului răcoritor. Băi fierbinţi conta reumatismului;
• Spânz (Heleborus purpurascens) - rizomul fiert în rachiu de drojdie, se ţinea în gură la durerile de dinţi. Contra râiei de animale. Se puneau în urechea porcilor
bolnavi de pestă;
• Zmeur (Rubus idaeus) - ceaiul se lua contra tusei, răcelii, durerilor de cap, de stomac şi de inimă;
• Morcov (Dancus carota) - conţine vitamine A, B, C, D. Mustul se da contra rahitismului. Dulceaţa de morcovi raşi se dădea contra tusei convulsive şi a durerilor de stomac, piept şi rinichi, contra hemoroizilor;
• Muşcata - peţiolul se introducea în anusul copiilor împotriva constipaţiei;
• Muşeţelul (Matricaria chamomilla) - oblojeli contra durerilor de cap. Bun dezinfectant al rănilor, gargară contra durerilor de gât şi de dinţi;
• Nalba (Malva silvestris) - frunzele şi florile crude se foloseau la umflături şi abcese. Ceaiul de frunze, contra tusei şi durerilor de rinichi;
• Rostopasca (Cheiidonium majus) - sucul lăptos - galben se punea pe negi şi pecingine. Ceaiul se lua în boli de ficat şi rinichi,
• Pătlagina (Cirsiuna arvense) - frunza se folosea la răni, bube şi umflături. Zeama contra limbricilor şi oprirea udului la copii;
• Păpădia (Taraxacum officinale) - primăvara frunzele se folosesc la salată. Florile erau întrebuinţate contra
pecinginei. Ceaiul de rădăcină sau flori se folosea contra durerilor de ficat şi circulaţia sângelui;
• Porumb (Zea mays) - ceaiul din mătase de porumb se folosea diuretic şi pentru piatra la băşica udului. Ceaiul de cocean, contra hemoroizilor. Ceaiul de spic de porumb
în boli de rinichi, ficat sau fiere;
• Izmă (Mentha piperita) – ceaiul, pentru durerile de stomac, tusă, dureri de piept şi răguşeală. Frunzele (legături), contra durerilor de cap;
• Liliac (Syreaga vulgaris) - frunzele se puneau pe răni. Fierte în lapte dulce se foloseau contra petelor de pe obraz;
• Măceş (Fructus cynosbati) - bogat în vitamine. Ceaiul se lua contra tusei, răguşeli, şi năduşelii, durerilor de stomac, durerii de inimă, durerii de rinichi;
• Mărar (Anethum graneolens) - decoctul seminţelor, contra durerilor de stomac. Ceaiul, în bolile aparatului urinar, durerilor de inimă şi arterosclerozei;
• Mesteacăn (Betula verrucosa) - în confecţionarea măturoaielor, în vopsitorie, în diabet, reumatism, gută. Cu frunze de afin şi traista ciobanului se trata diabetul;
• Coada şoricelului (Achillea millefolium) - dezinfectant la răni şi tăieturi;
• Costreie - băi contra reumatismului;
• Dud (Morus nigra) - coaja fiartă, împotriva limbricilor şi a teniei;
• Feriga (Driopteris felix mas) - rizomul uscat şi fiert, contra teniei, zeama, contra păduchilor şi a râiei;
• Gălbenelele (Calendula officinalis) - decoctul plantei se folosea contra gălbinarii şi ca bun dezinfectant al rănilor;
• Gutui (Cydonia oblanca) - în alimentaţie gemuri, marmeladă, dulceaţă, compot, lichioruri. Din seminţe se prepară apa de ochi. Ceaiul de frunze, contra bolilor de
inimă;
• Hrean (Armoracia rusticana) - în alimentaţie pentru condimentarea murăturilor. Hrean fiert cu vin, contra durerilor de dinţi. Băi cu vrej de castravete, contra
hemoroizilor;
• Iarba lui Tatin (tătăneasa) (Symphytum officinalis) - în legături, împotriva scrântiturilor şi fracturilor de mâini şi picioare. Rădăcina plămădită în rachiu (câte un
păhăruţ) contra durerilor de ficat. Legată într-un prosop, încălzită, contra durerilor de şale;
• Busuioc (Ocinum basilium) - frunzele se puneau la tăieturi şi bube. Cu tulpina aprinsă se ardeau negii;
• Castravete (Cunumis sativus) - tulpinile (vrej), băi împotriva reumatismului. Laptele de castravete copt, pentru întreţinerea tenului feţei;
• Căpşunul (Fragaria viridis) - pentru gemuri, dulceaţă şi siropuri. Ceaiul de tulpini, pentru durerile de rinichi;
• Cimbru (Sautreja hartensis) - ca plantă aromatică în prepararea mâncărurilor. Ceaiul, contra durerilor de piept;
• Cireş şi vişin (Cerasus avium şi Cerasus vulgaris) - ceaiul din coade neîndulcit se lua contra tusei, durerilor de stomac şi de şale, bolilor de rinichi;
• Cânepa (Cannabis sativa) - decoct din puzderie rămasă la meliţă, contra hemoroizilor;
• Coacăz (Ribes rubrum) - decoctul contra bolilor de rinichi, boabele sunt comestibile. La prepararea siropului şi vinului tonic;
• Coada calului (părul porcului) (Egvizetum arvense) - contra durerilor de rinichi, stomac, piept - răceli, năduşeli, împotriva inflamaţiilor;
• Afinul (Vaccinium myrtillus) - la culoarea vinurilor, pentru vopsitul firelor şi ţesăturilor, la prepararea afinatei şi siropului, la prepararea ceaiului împotriva diareei. Frunzele amestecate cu frunze de mesteacăn fierte cu câteva frunze de laur, împotriva diabetului;
• Cicoare (Centaurea jacea) – ceai, contra durerilor de inimă;
• Laptele câinelui - dezinfectant al rănilor la animale, împotriva râiei, păduchilor şi căpuşelor;
• Ardei iute (Capsicum anuum) - frecţii contra junghiurilor, în spirt;
• Boz (Sambucus edulis) - la vopsitul fibrelor, ceaiul, contra durerilor de dinţi. Ceai de boz, împotriva reumatismului. Cu tulpini de boz se îmbrăcau paparudele.
Se încarcă comentariile...
