Condeierii ţărani care au reprezentat adevărate modele în lumea satului românesc

Fenomenul condeierilor plugari a început să se manifeste înainte de Marea Unire

Din rândul ţăranilor au început să se manifeste, înainte de Marea Unire din 1918, în publicaţiile locale şi regionale, o serie de condeieri, care au reprezentat adevărate modele în comunităţile lor.

Primele menţionări despre condeierii ţărani apar în anul 1913. „Fenomenul se derulează invers, atunci când, printr-o conjunctură favorabilă, din anonimat izvorăsc ca nişte torţe aprinse, acele spirite culturale excepţionale: condeieri-plugari, ţărani corişti, ţărani dirijori, compozitori, lăutari, cioplitori, zugavi (pictori de biserici), inventatori etc. (...) În revista sa, „Poporul Român”, din Budapesta, Birăuţiu vorbeşte de mulţimea condeielor ţărăneşti, venite mai ales din Banat, în special din Caraş, zona Oraviţa, ca şi de alte condeie venite din ţară.

Mai mult într-un număr de revistă se vorbeşte sumar despre condeieri intraţi mai pe urmă în anonimat, dar cunoscuţi pentru o perioadă în care fenomenul, chiar nefiind la el acasă îşi intră în propria-şi „«legitimaţie»”, arată arată etnologul Maria Mândroane în lucrarea „Condeierii plugari şi scriitorii ţărani“. 

Condeierii plugari îşi înfiinţează propriile publicaţii

Grigore Chioreanu era curator bisericesc dintr-o localitate de pe lângă Cluj. El a fost un înflăcărat naţionalist şi un brav luptător al culturii naţionale. Exemple de acest fel erau peste tot în ţară. Articolele erau semnate fie cu numele reale ale autorilor, fie cu pseudonime, atunci când încercau să se ferească de repercusiuni. Aceşti condeieri care au apărut din rândurile ţărănimii se manifestau în gazetele locale, multe scoase chiar de ei, unele dintre ele având o scurtă apariţie, pentru că au fost închise de factorii de putere. De exemplu, „Cuvântul Satelor“ este revista fondată de 12 condeieri plugari din Caraş. 
 

Acest fenomen apare mai ales după Marea Unire din 1918. „Aceste gazete sunt conduse de cei mai buni dintre ei: I. Ciucurel, cu «Poporul românesc» şi «Cuvântul Satelor»; Tata Oancea, cu «Vasiova» sau P. Târbăţiu cu «Zorile Banatului», fapt pentru care reuşesc să adune în jurul lor o pleadă numeroasă de condeieri plugari, care apar mai ales după Unire, înmulţindu-se rândurile în perioada intebelică sau postbelică. Unul dintre motivele principale ale identităţii «Fenomenului Condeieri plugari» este constituirea cenaclului Paul Târbăţiu“, menţionează Maria Mândroane. Condeierii plugari erau denumiţi „intelectuali ţărani”. 

Gazetarii proveniţi din rândul ţărănimii au înfiinţat popriile gazete

„Dacă ne gândim apoi la bibliotecile pe care le deţineau, în majoritate, dacă ne gândim la lecturile lor controlate din literatura română şi universală, la pasiunea lor pentru istorie, etnografie, arheologie, numismatică, muzică, nici nu suntem departe de adevăr; căci intelectual nu înseamnă să faci instituţii superioare, să ai diplome, aşa cum se întâmplă, din păcate, în lumea contemporană, ci să cunoşti, să dovedeşti ce stii, ce poţi, prin ceea ce dezvolţi personal şi mai ales prin ceea ce reuşeşti să laşi în urma ta“,

menţionază Maria Mândroaie. 

De remarcat şi „Antologia“ academicianului Gabriel Ţepelea, apărută în anul 1943, care conferă, astfel o importanţă deosebită scriitorilor ţărani. „Se poate afirma azi, spune academicianul, că ţăranii condeieri sunt scriitori de limba română literară, iar nu propagatori ai unor graiuri regionale, ca în alte literaturi“.

Fenomenul s-a stins în perioada regimului comunist 

Această mişcare, a condeierilor plugari, s-a menţinut pe parcusul unui veac, neîntreruptă, în ciuda tuturor opreliştilor, susţine Maria Mândreanu. În timp, însă, ca urmare a cenzurii comuniste, fenomenul se stinge. „Până aproape de Revoluţia din 1989 sistemul a devenit tot mai draconic; s-a opturat treptat noţiunea de frumos, de armonie şi dreptate pe care ţi-o poate oferi o ţară prosperă şi liberă. „Şcoala” prin care condeierii plugari îşi pregăteau mereu şi mereu urmaşii, se dovedea la fel de searbădă, în atragerea generaţiilor tinere, furate, la rându-le, tot mai mult de mirajul oraşelor mari. Şi, până la urmă, era firesc, acasă, la părinţii, viitorul lor devenea tot mai nesigur... La toate acestea s-au adăugat problemele inerente ale vârstei condeierilor. Deznădăjduiţi, bolnavi mulţi dintre ei se întrăinează de Fenomenul care le animase toate elanurile tinereţii. În imposibilitatea lor de a se putea publica, manuscrisele mai circulă un timp pe foi volante, după care acestea se rispiesc sau se distrug“, arată Maria Mândreanu.